ALICE VALERIA MICU: ANDREI GAZSI LA O MARGINE DE VIAŢĂ

Câte o carte poştală pe lună este volumul de poezie apărut la editura Şcoala Ardeleană anul acesta, cu care Andrei Gazsi, autor al altor două cărţi – Libertatea ca semn de carte şi Cu alte cuvinte, ambele scoase la editura Limes – ne conduce în atmosfera penitenciarului. Autorul aduce o altă perspectivă, din Zarca deţinuţilor de drept comun, a poeziei inspirate de universul carceral, alături de poemele inspirate de tragismul deţinuţilor politici, scrise de Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Militaru, Valeriu Gafencu şi alţii, fără să amintesc autorii din literatura universală. Cu metafore, dar şi cu limpezimi stilistice, Andrei Gazsi schimbă camera video cu care a lucrat mulţi ani, cu un alt instrument de lucru – cuvântul, şi decupează secvenţe dintr-o lume guvernată de limitări, de constrângeri, de posibilitatea celor privaţi de libertate de a comunica cu cei dragi doar prin intermediul unei cărţi poştale şi aceea o singură dată pe lună. Este vorba de o practică din perioada anterioară momentului decembrie 1989, evident, când autorul şi-a înscris în traseul biografic munca de controlor de calitate într-o fabrică pe lângă un penitenciar transilvan. De la acest amănunt devenit titlu, porneşte un şir de misive din interiorul închisorii, de la un deţinut, înspre mama sa. Avem, aşadar, nu un dialog, ci un monolog din spatele gratiilor, pe care autorul, vizibil impresionat de întâmplările şi destinul celor întâlniţi acolo, le-a închis în sfera unui personaj simbolic.

De-a lungul poemelor, descifrăm poveşti presărate cu expresii argotice specifice mediului (bimbangiu), decodificăm secvenţe dintr-o lume cunoscută mai mult celor care au avut în familie nefericite întâmplări ce au dus la privarea de libertate a celor mai temperamentali dintre ei. Sunt acolo cu poreclele lor, cu drame, resentimente, frustrări, tristeţi, Corbu, Mache baschetbalistul, Bulgarul, Weinberg, precum şi educatorul, gardienii, preotul. De cealaltă parte, e mama deţinutului fără nume, elementul de forţă spre care se îndreaptă el cu gândul: „Tu eşti, dragă mamă, catargul de care mă ţin vertical/ în călătoria mea înspre centrul pământului“ (Tractoarele întorceau brazde lungi şi negre prin nori). Pentru a supravieţui, totul e tradus în termenii vieţii libere, cea  care pulsează nestingherită de infernul interior: „Sângeram deopotrivă în celula proaspăt văruită./ În grădina de legume a penitenciarului ploua molcom./ Aciuit sub căpiţa de fân,/ câinele fără nume.“ (Vântul tăiat în buza clopotului). Dacă zidurile, gratiile, gardienii marchează limitele de mişcare ale celor închişi, gândurile şi trăirile sunt de nestăpânit şi viaţa liberă chiar de acolo începe, dureros: „Tramvaiul trece prin mijlocul dormitorului“ (Iubeşte-mă, apoi fă ce vrei…). În dialogul cu sine, mascat sub chipul cărţilor poştale adresate mamei, deţinutul îşi recapitulează amintiri din copilărie, o revede pe fata morarului, pe Nina, iubita cu ochi negri, vatman pe tramvaiul 102, pe fata trecând pe sub aripa liliacului, pe fata în sandale maro ori pe vecina ce mirosea a vaci şi lăcrimioare.

E în aceste poeme un sens giratoriu în care se înscriu destine individuale, personaje pitoreşti, anonimi uitaţi, istoria cu metehnele ei, strigăte, singurătăţi, dureri şi moarte. Autorul a rafinat experienţa sa de viaţă, transpunând un episod impresionant în sensibilitatea transplantată deţinutului. El este convertit la rang de simbol al claustrării: „Toată puşcăria s-a îndesat în mine“ (La o margine de viaţă). Ascuns îndărătul acestei voci, el aleargă pe străzile înguste ale unui labirint carnavalesc întunecat, de unde trimite mesaje duioase, strigăte mute într-un alfabet morse poetic, cum sunt finalurile poemelor, post-scriptum-uri pline de tandreţe şi de dragoste: „P.S. Dragă mamă, rămâi acolo, în poarta casei, / aici, dincoace, lumina s-a stins, e noapte, e noapte, / cât un infern/ unde nici Dumnezeu nu îndrăzneşte să deschidă uşa.“ (Cu mâinile prin inima mea); „ P.S. Aici nimeni nu pune întrebări, / ce e programat să se întâmple se întâmplă. /Aici doar speranţa ucide cu adevărat, dragă mamă. / În drumul tău spre biserică, nu uita, / opreşte-te la ceasornicarul de sub gang/ şi întreabă-l dacă a reuşit să repare/ ceasul meu argintat, cu rubine.“ (Pe cumpăna orizontului). Sau „P.S. Dacă auzi câinii lătrând în nopţile-ţi fără de somn,/ nu închide poarta, să nu sar gardul…“ (Sureti).

Trauma celor închişi e ridicată la rang de suferinţă vindecătoare. Ea şterge distanţe, dureri, învaţă iertarea: „Când vor păşi prin gândurile tale/ atât mama ta dulce, cât şi mama celui ucis de tine,/ dă-le bineţe, ele-s vinovate/ doar de prea multă iubire“ (Puterea cuvântului sau lecţia primei zile). Dacă pentru fapta comisă, pedeapsa e lungă, misivele poetice sunt chiar o ispăşire prin asumarea repetată a vinovăţiei, prin rememorarea tuturor lucrurilor pierdute, şi, în acelaşi timp, o prelungire a condamnării, căci a scrie înseamnă a trăi, iar în interiorul gratiilor, viaţa e infinit mai lungă, timpul trece în ritm anevoios, iar comunicarea ce pare iniţial o gură de aer este, în sine, o infinită şi dureroasă mutilare de sine, acolo unde nu e iubire, nu e puritate, ci doar întunericul lipsei de libertate, întunericul de la marginea vieţii.