VLADIMIR TISMĂNEANU: 1989 ŞI PROBLEMA CONŞTIINŢEI ÎNCĂRCATE

Există două şcoli de gândire care se ocupă de evaluarea impactului intelectualilor asupra societăţilor în lumina transformărilor postcomuniste. Pe de-o parte, avem explicaţia lui Timothy Garton Ash despre revoluţiile din 1989 ca „resurecţii morale“ care au pus accent pe statutul crucial al intelectualilor ca reprezentanţi de marcă ai unui nou stil politic. În opinia mea, cea mai importantă idee pe care au produs-o aceştia a fost reevaluarea noţiunii de „cetăţenie“. Chiar dacă idealul lor nu a fost unul dominant, este important că cele mai multe dezbateri din spaţiul public s-au axat pe ideea de civilitate, pe ce anume defineşte apartenenţa cuiva la o societate şi la o comunitate politică (Ash, Lanterna magică).

Într-un fel, am putea spune că succesul intelighenţiei critice se bazează pe realitatea unui corp social activ, conştient de sine, împuternicit. Pe de altă parte, regretatul istoric Tony Judt ne-a oferit o imagine în oglindă a explicaţiei lui Ash. El considera că disidenţii liberali nu au avut vreodată un impact prea puternic asupra societăţilor lor şi că tradiţiile antiliberale postcomuniste din regiune, dublate de efectele de durată ale leninismului, reprezintă obstacole majore pentru orice democraţie liberală care încearcă să aibă succes în regiune. Din această perspectivă, ar exista un trecut prea puţin utilizabil la îndemâna exponenţilor pluralismului. Dimpotrivă, există o memorie puternică şi neprocesată a victimizării reale sau imaginate, o imensă auto-idealizare şi foarte puţină disponibilitate pentru empatie şi compasiune.

În opinia mea, dacă privim mai atent la cele două argumente, am putea descoperi cu surprindere că ele nu sunt pe atât de diferite pe cât ar putea părea. În Epoca postbelică, Tony Judt scria:

„Aşa cum a notat în trecere Edmund Burke despre o generaţie anterioară de activişti revoluţionari: «Cei mai buni au fost oameni ai teoriei». Cei mai mulţi dintre ei [intelectualii critici] erau chiar nepregătiţi pentru chestiunile politice şi tehnice încurcate care aveau să apară […] Unul din motivele declinului intelectualilor a fost acela că mult discutata lor etică anticomunistă ori nevoia de a construi o societate civilă, conştientă din punct de vedere moral, spre a umple spaţiul anomic dintre individ şi stat, au fost înlocuite de problema practică a realizării economiei de piaţă“.

Într-adevăr, societăţile fragmentate şi deziluzionate ale fostului Bloc sovietic au devenit un fel de nisipuri mişcătoare pentru ideile şi discursul celor care anterior produseseră delegitimarea sistemului comunist. Pare că, în vidul creat după decesul sovietismului, în ambianţa atavică şi fragilă postmodernă, mesajul disident despre responsabilitate, civilitate şi buna societate ca polis anti-machiavelic s-a pierdut, cumva, pe drum. Dar aceste declaraţii de intenţie nu ajung dacă nu se ţine cont şi de un alt element. Largi pături ale populaţiei s-au născut în comunism şi au trăit cel puţin jumătate din viaţă (sau din anii formativi) în timpul „socialismului real existent“.

Altfel spus, o constantă a acestor comunităţi au fost „milioanele de fire subţiri ale falsităţii, conformismului şi compromisului“ (Timothy Garton Ash). Majoritatea celor care au trăit în Europa de Est au istorii personale de dinainte de 1989, care au fost fundamental alterate de experienţa (post)totalitară. Aşa cum a spus cândva şi Václav Klaus într-o intervenţie prezidenţială: „niciun fost comunist, niciun fost disident; niciun agent [al fostului regim], niciun moralist, a cărui simplă prezenţă pe scenă este o aluzie a curajului pe care nu l-ai avut: conştiinţa ta încărcată“.

Depozitarii speranţei democratice după ’89

Dacă am putea pune laolaltă atracţia magnetică exercitată de uşurătatea unei existenţe postmoderne detaşate şi povara unei potenţiale vinovăţii şi conformismul în relaţie cu trecutul, am avea un răspuns complet cu privire la motivele pentru care rolul intelectualilor critici s-a diminuat atât de mult după 1989. Foştii disidenţi, eroii, sunt deopotrivă un spin în coasta concetăţenilor lor (ex: memoria) şi, aparent, un model perimat pentru o generaţie mai tânără al cărei potenţial empatic este mai degrabă scăzut. Această formă complexă de uitare este, de fapt, cel mai mare pericol la adresa împământenirii valorilor democratice în regiune. Aceste societăţi nu au avut o tradiţie liberală extensivă şi solidă la care să se întoarcă. Prin urmare, ele trebuie să preţuiască lecţiile mişcării disidente spre a câştiga o influenţă etică împotriva tentaţiilor colectiviste şi egalitare care mijesc sub pojghiţa subţire a politicii actuale.

Intelectualii critici au presupus că prin detectarea capcanelor istoricismului marxist şi potenţialului său totalitar vor anula elementele de atracţie din toate ideologiile. S-a dovedit a fi, desigur, o iluzie. După 1989, mulţi oameni s-au lăsat atraşi de principii abia articulate şi adesea autoritate. Am asistat la emergenţa doctrinelor legate de rasism, naţionalism turbat şi corporatism social. În aceste condiţii, cât mai contează intelectualii în lumea politică postcomunistă? Avea oare dreptate Leszek Kołakowski să observe că dezamăgirea intelighenţiei faţă de teleologiile redemptiv-apocaliptice a dus la o retragere din zona atitudinilor profetice?

Acelaşi Kołakowski consemna declinul tentaţiei oraculare şi dispariţia acelei boli care poate fi numită idolatria politicii:

„Există cu mult mai puţină intenţie de a oferi un sprijin necondiţionat ideologiilor defuncte şi mai multă înclinaţie pentru a sta deoparte de chestiunile politice, tendinţa logică de a te retrage în zone mai sigure şi specializate. Ca urmare, probabil că avem acum mai puţini lunatici şi escroci influenţi, dar şi mai puţini profesori intelectuali“.

În ceea ce mă priveşte, consider că intelectualii critici şi-au păstrat şansa de a fi direct implicaţi în redefinirea şi reconfigurarea spaţiului public în Europa postcomunistă. Dezbaterile curente, tentativele revizionismului istoric şi etnicizarea unor aşa-zişi ţapi ispăşitori, oferă intelectualilor un rol vital ca pedagogi civici ai cetăţii. Ei abordează neliniştile zilelor noastre înarmaţi cu propriile lor patru decenii de experienţă a umilirii, auto-flagelării şi redeşteptărilor morale. În calitatea lor de spărgători de tabuuri şi practicanţi ai unei arte politice diferite, ei se fac apostolii gândirii neconvenţionale.

Câtă vreme nu va exista o clasă politică credibilă, câtă vreme partidele politice vor fi incapabile să formuleze interese distincte care să reflecte angajamente ideologice coerente şi consistente, intelectualii vor fi mereu necesari pentru continuarea tranziţiei democratice. Ralf Dahrendorf a fost cel care a formulat superb acest principiu: „acolo unde intelectualii sunt tăcuţi, societăţile nu au un viitor“. A arătat în mod corect că într-o societate divizată în mod cronic şi într-un spaţiu public aflat permanent sub presiunea globalizării, reţeaua de idei şi acţiune nu şi-a pierdut potenţialul de a revitaliza politica sau de a fi cea mai importantă sursă de libertate (Dahrendorf, După 1989).

De aceea, devine de o importanţă vitală ca intelectualii să fie critici vizavi de derapajele morale care pun în pericol neexperimentatele democraţii din Europa Centrală şi de Est. Ei sunt cei care au suferit direct şi dramatic consecinţele limitării libertăţilor de bază şi nu există niciun motiv să credem că vor uita prea uşor preţul pe care l-au avut de plătit pentru toate aceste privaţiuni. Pe de altă parte, intelectualii trebuie să evite tentaţia auto-glorificării, dar şi sentimentele unei anumite impotenţe istorice. Deşi nu sunt nici pe departe atotputernici, intelectualii liberali din regimurile postcomuniste rămân depozitarii speranţei democratice.