ION POP ÎN DIALOG CU MIRCEA CĂRTĂRESCU

Ion Pop: Sarcina mea este şi uşoară, şi foarte grea. În primul rând, vreau să vă spun că sunt încântat, sunt emoţionat, fericit că pot din nou sta de vorbă cu Mircea Cărtărescu, pe care-l cunosc de multă vreme, pe care îl admir ca scriitor, suntem prieteni. Această prietenie s-a aşezat pe nişte lucruri adunate în timp, care au fost, totodată, argumente ale preţuirii mele pentru acest mare scriitor.

Mircea Cărtărescu a fost mult citit, e un scriitor foarte cunoscut, nu numai la noi, ci în toată lumea. Nu e cazul acum să enumăr cărţile lui şi receptarea de care s-a bucurat, dar este cvasiunanim pozitivă, înregistrând şi reacţii de care Mircea Cărtărescu se plânge uneori şi e desigur îndreptăţit, pentru că trăim într-o lume conflictuală, într-o lume care citeşte mai puţin, o lume care e mai puţin dispusă să înţeleagă şi să comunice cu valorile autentice.

În ce mă priveşte, eu l-am urmărit de la început, de la Faruri, vitrine, fotografii,
i-am citit foarte atent poezia, am publicat câte ceva şi în Echinox, printre care şi un ciclu de Georgice, care nu puteau apărea în altă parte, a mai publicat din când în când în revistă şi, în general, am păstrat o foarte bună relaţie de-a lungul anilor. Mi-a plăcut la el şi un fel de neoavangardism, să zic aşa, ca şi alţi reprezentanţi majori ai generaţiei ’80, precum Matei Vişniec, care cred că se află în sală, – iată sunt deja două nume foarte importante ale acestei generaţii. Mircea Cărtărescu face notă aparte, pentru că are un mod de apropiere faţă de literatură care a devenit emblematic pentru începutul şi apoi afirmarea tot mai pregnantă a ceea ce s-a numit postmodernismul românesc. A şi publicat o carte masivă, care a fost teza lui îndrumată de  regretatul Paul Cornea, o carte care este un studiu vast şi foarte atent al fenomenului. Poate cu puţine exagerări – eu l-am amendat cumva, şi cartea mea, Poezia neomodernistă intră într-un fel de dialog, nu chiar polemic cu el – eu nu sunt polemist –, dar am vrut să demonstrez cu această carte, dacă-mi permiteţi o paranteză personală, că totuşi această generaţie calificată clar ca modernistă, a unor modernişti întârziaţi şi neglijabili, învechiţi, are câţiva foarte mari poeţi, peste care nu se poate trece. Aici a fost un dezacord, îndulcit, corectat, dacă vreţi, atenuat pe parcurs, şi de Mircea Cărtărescu, şi de Ion Bogdan Lefter, care se antrenaseră în această, să-i zic aşa, luptă pe baricade generaţioniste, cu un orgoliu al tinereţii pe care eu îl înţeleg foarte bine – toţi am fost tineri, ne-am apărat ideile, am crezut că suntem primii şi ultimii de pe planetă, care înnoiesc totul. Mircea Cărtărescu spunea la un moment dat despre „şaptezeciştii“ de la Echinox că sunt nişte manierişti şi că ne aflăm în faţa unui „vacuum poetic“. Eu n-am fost de acord cu aceste lucruri, dar am văzut, cum ziceam,  că ele se nuanţează, că majusculele puse lui Nichita Stănescu  rămân majuscule, că s-au corectat, pe parcurs, multe calificative şi că, depăşind vârsta combativităţii generaţioniste, Mircea Cărtărescu a ajuns la o mai senină privire spre o panoramă mai complexă a literaturii române. În orice caz, este vorba de o comunicare profundă, pe care Mircea Cărtărescu a avut-o dintotdeauna cu literatura, pentru că el este scriitorul care, cred eu, n-a putut, nu va putea trăi altfel decât în comunicare cu scrisul, fie că este vorba de scrisul trecutului, fie că e vorba de cel al prezentului imediat. Dovadă că, în momentul când a scris Levantul s-a dovedit a fi unul dintre cei mai inventivi, aş zice, cu o genialitate evidentă în ceea ce priveşte manevrarea vocabularului românesc din toate registrele sale, a nenumărate formule, lirice, epice, dramatice, aduse în această operă care e, poate, singura operă majoră cu adevărat postmodernă din literatura română. După părerea mea este o capodoperă, nu am nicio ezitare să spun acest lucru, am recitit de curând cartea cu mari delicii, pentru că nu am văzut la niciun scriitor român o libertate mai mare, o putere de inventivitate, o bucurie a rostirii cuvântului şi a recuperării a tot ceea ce înseamnă valoare expresivă în literatura noastră mai veche, cu atât mai mult cu cât este vorba despre o epocă pe care foarte mulţi o ironizează, o parodiază. Ei bine, nu, Mircea Cărtărescu scrie cu iubire, scrie cu un fel de duioşie evocatoare despre această lume şi face din eroii lui romantici paşoptişti, luptători pentru libertate, nişte oameni care ne sunt aproape, dar în aceeaşi măsură servesc drept personaje ale unui univers  care se înscrie foarte bine în „teatrul lumii“ româneşti, al poeziei româneşti.

Cum vedeţi pe afişele Teatrului Naţional, conferinţa sau dialogul nostru se intitulează Levantul şi Ţiganiada, două epopei eroi-comice ale literaturii române. Eu  închid comentariul, – aş putea vorbi o zi, două, o săptămână despre Mircea Cărtărescu…  Îl las pe Mircea Cărtărescu să vorbească, el este protagonistul acestei întâlniri, eu aş spune doar atât: multă lume de cititori serioşi şi profunzi a văzut între Ţiganiada şi Levantul o lume de continuitate subterană dincolo de timp, pentru că şi acel genial Budai-Deleanu a avut o libertate uluitoare pentru vremea sa tocmai în acest joc, „jucăreaua“ lui poetică este o capodoperă de mobilitate imaginativă, de ludic, de punere în scenă, cu un simţ al comicului extraordinar, un gust pentru grotesc, iarăşi, cu o poftă de-a spune cuvintele, dificil de exprimat într-o limbă încă nedecantată poetic, dar căreia Budai-Deleanu îi găseşte o expresivitate cu totul şi cu totul tulburătoare. Nu ne amuzăm, doar,  cu scrisul lui, ci avem de-a face cu o viziune profundă a unei lumi, a unui teatru al lumii, repet expresia, în care nu se mai puteau scrie epopei solemne, de tip homeric, să zicem. Pe linia aceasta, aş observa rapid că există în cele două opere o continuitate de mod al înscenării şi în manevrarea surprinzătoare, uimitoare a unui vocabular şi a unor personaje care îşi atrag comentariul imediat, –  ştiţi că subsolurile Ţiganiadei sunt pline de comentatori fictivi. Or, Mircea Cărtărescu îi include şi el în text, el îşi dă regia pe faţă, –  ca, de exemplu, în  filmul lui Fellini, E la nave va, un film splendid de altfel, unde în final, dacă v-aduceţi aminte, se intră în culisele filmării, apar acele macarale, reflectoare, şine, aflăm că, de fapt, totul e o convenţie, un montaj, un mecanism, – este ca şi cum ai desface un ceas ca să-i numeri secundele, să vezi cum se explică acest mister, un mecanism cu burta  deschisă într-o operaţie, dar una de mare fineţe, pentru că se văd nişte pensete care nu strică lirismul, nu distrug luciul acela frumos al pieselor componente.

După această introducere cam lungă, totuşi, i-aş da cuvântul, întrebându-l aşa, pentru început: Cum s-a întâlnit Mircea Cărtărescu în experienţa lui de lectură cu Ţiganiada, cum a citit Ţiganiada şi în ce măsură, dacă există această măsură pe care nouă ni se pare că o vedem, a trecut ceva din suflul eroi-comic al „jucărelei“ numită Ţiganiada înspre Levantul şi înspre timpurile noastre, care sunt şi timpuri ale trecutului, dar sunt şi ale noastre. Deci, ce e cu Ţiganiada, cum a avut loc contactul cu Ţiganiada şi în ce măsură acceptă Mircea Cărtărescu o asemenea apropiere între cele două mari epopei eroic-comice şi satirice.

Mircea Cărtărescu: O să încerc să vă răspund şi la această întrebare, dar mai întâi aş vrea să spun bună ziua tuturor. Se spune despre Irlanda că dacă arunci o pietricică în Dublin, cade în capul unui poet. Nu ştiu dacă-i adevărat despre Irlanda, dar dacă s-ar arunca aici, în sală, această pietricică, sigur ar cădea în capul unui poet, unui dramaturg, unui critic literar, unui iubitor de literatură, chiar dacă nu scrie şi asta mă şi bucură, dar mă şi intimidează foarte tare. Sunt în faţa colegilor mei, pe mulţi dintre ei îi cunosc şi-i iubesc foarte mult, îi citesc şi-i admir. În privinţa admiraţiei aş vrea să fac şi eu o mică acoladă, fără să însemne acest lucru foarte mult în discuţia noastră, dar aş vrea să vă spun, domnule Ion Pop şi dumneavoastră că eu am o iubire fără limite faţă de poeţii generaţiei ’60, dacă ea, poate nu s-a văzut foarte bine în postmodernismul românesc, pentru că acolo era altă temă şi altă abordare a lucrurilor, totuşi vreau să vă spun că generaţia mea, prietenii mei din Bucureşti, dar şi din Cluj, din Timişoara şi aşa mai departe, îl adorau pe Nichita Stănescu ca pe un zeu şi eu nu sunt ipocrit şi n-am fost niciodată, vă spun acest lucru cu mâna pe inimă, noi nu aveam obiceiul, ca foarte mulţi adolescenţi, să dea note fetelor care treceau prin faţa lor, în schimb citeam antologia apărută în ’74, Starea poeziei, a lui Nichita Stănescu şi puneam note fiecărei poezii, şi câteva dintre ele, vreo zece, aveau nota maximă şi dacă ar fi fost posibil, am fi dat o notă şi mai mare. Eu îl ştiu pe Nichita Stănescu pe de rost, ştiu numeroase poeme de-ale Anei Blandiana pe de rost, ştiu poemele lui Sorescu, cel puţin, le citeam înainte să am vârsta de 14 ani şi ele  m-au influenţat foarte mult în scrisul meu. Dacă citiţi poeziile lui Matei Vişniec, ele sunt foarte puternic influenţate de Sorescu, aceeaşi tehnică a poantei finale, aceeaşi dezvoltare logică şi paralogică a textului, aş putea spune, până se ajunge la versul final sunt din Sorescu, deşi Matei şi-a pus, fireşte, amprenta personalităţii lui foarte puternică asupra acestor poeme. Vreau să vă spun că generaţia mea a fost, din acest punct de vedere, fair faţă de generaţia şaizecistă care, fiind cu 20 de ani mai matură decât noi, prin forţa lucrurilor, cuprindea clasici, ultimii clasici ai poeziei româneşti. De asemenea, am iubit foarte mult şi iubim în continuare sau, hai să mă refer doar la mine, iubesc în continuare foarte tare poezia anilor ’70: Emil Brumaru, Şerban Foarţă, Virgil Mazilescu, câteva poete foarte bune, Angela Marinescu, de pildă, din această generaţie sunt oameni şi poeţi pe care noi i-am respectat şi care ne-au plăcut foarte mult la vremea lor. Nu mai vorbesc de poeţi, să zicem, nefixaţi într-o generaţie, de pildă, Leonid Dimov sau Mircea Ivănescu, care sunt modele şi pentru noi şi-apoi au trecut modele şi pentru generaţia 2000, deci cu 20 de ani mai tânără decât noi. Deci, într-un fel, mi se pare că acest lanţ al poeziei româneşti să nu aibă verigi lipsă, să îşi treacă, în ciuda diferenţelor de viziune, de vârstă literară şi aşa mai departe, să-şi treacă ştafeta dintr-o mână în cealaltă, pentru că, în definitiv, poezia nu progresează şi ştiţi foarte bine acest lucru. Nu este ca în tehnică, unde, dacă apare locomotiva electrică, cea cu aburi e trimisă la muzeu. Nu, literatura toată e într-un muzeu, un muzeu viu în care Homer este pe acelaşi plan cu Elena Vlădăreanu, să spunem, cred foarte mult în acest lucru şi mă refeream doar la vârstele poetice, nu la textele propriu-zise, fireşte. Cine iubeşte acest muzeu îl iubeşte în integralitatea lui şi atâta vreme cât nu ai parti-pris-uri de bisericuţe, de generaţii, fireşte că acest lucru se vede foarte bine, dar aceasta a fost o scurtă paranteză şi abia aştept să vă citesc cartea, care într-un fel, ca să fac şi o glumă, se ia la întrecere cu cărţile cui ştiu eu ca grosime, încât poate spun ceva, ştiu eu, mai puţin preferabil în această discuţie, dar o spun în primul rând despre cărţile mele: ele sunt foarte folositoare, cărţile astea masive, ca nişte cărămizi, că dacă-ţi intră un hoţ în casă, măcar ai o armă cu care să te aperi. Dacă n-ai o bâtă de base-ball sub pat, iei Solenoidul, măcar primele variante sau iei ultima dumneavoastră carte abia apărută şi poţi să ştii că ai o bază. Asta, fireşte, a fost o glumă, de care râd eu primul.

Acum, dacă vreţi şi-mi permiteţi, putem intra în discuţia noastră despre epopeile din literatura română, ştim că au fost mai multe, dar nu au fost duse până la capăt şi, de fapt, singurele două epopei care stau în picioare, în sensul că au cap şi coadă şi cineva a avut răbdare să le ducă până la capăt, sunt acestea. Poate pentru naţiunea noastră nu este lipsit de interes să vedem că ele au fost nu epopei eroice, ca în cazul altor naţiuni, ci eroic comico-satirice. Au fost oarecum modelate după mentalitatea noastră, care este şi sclipitor pamfletară, ca în cazul lui Caragiale, Arghezi, exemplele de după război fiind cam imunde. În acelaşi timp, au şi un fel de geniu al oralităţii şi-al batjocurii fine, ca să spunem aşa. Nu ţin minte când am citit Ţiganiada prima dată, probabil c-o aveam de mult între cărţile prăfuite care ni se cereau la şcoală, pentru că acest text ni se cerea la şcoală, la liceu, dar ţin minte când am citit-o matur prima dată, în facultate. Domnul Ion Rotaru, la Literatură veche nu era o mare bucurie, dar se putea şi mai rău, pentru că în anul al doilea am făcut cu Ion Dodu Bălan şi Pompiliu Marcea, aşa că domnul Rotaru, de care cam zâmbeam, aşa, ca să nu zic mai mult, în anul întâi, ni s-a părut după aceea o lumină în comparaţie cu ceilalţi. Dumnealui punea mare accent pe ceea ce şi trebuia în literatura medievală, în literatura veche, cum se numea pe atunci şi anume, pe ce puteam culege şi noi de acolo, anume pe Istoria ieroglifică, pe Psalmii lui Dosoftei şi pe această Ţiganiadă ulterioară. Fără îndoială, toate trei sunt capodopere, eu spun cu toată convingerea, sunt în felul lor capodopere toate trei şi mă bucur foarte mult că noi nu plecăm, de fapt, cu Romantismul, aşa cum credeau mulţi, ba chiar unii critici interbelici credeau că plecăm cu Modernismul de la început sau cu Simbolismul cel puţin. Nu, noi plecăm cu aceşti piloni extraordinari de modernitate şi performativitate aş putea spune eu, românească, rătăcite, Dumnezeu ştie cum, ca nişte obiecte extraterestre într-un moment când limba română exista ca limbă de conversaţie, dar nu exista ca limbă literară propriu-zisă. Ei, aceşti trei autori, luptându-se cu o limbă inexistentă, de fapt, din punct de vedere literar sau, măcar din punctul de vedere al limbajului scris, tocmai prin aceste dificultăţi productive, dificultăţi creative şi au reuşit să dea trei monumente de limbaj. Mă întorc la Ţiganiada, un foarte ciudat joint adventure, aşa de mentalitate transilvană şi de mentalitate muntenească, asta caracterizează în primul rând Ţiganiada. Este o mentalitate iluministă transilvană, personajele discută despre sisteme de guvernământ, chiar dacă o fac într-un mod comic sau într-un mod inept uneori, dar fac acest lucru cu mare seriozitate, au nişte congrese, nişte convenţii, în care aceşti oameni stau de vorbă şi se întreabă care formă de guvernământ este mai bună, aristocratică, demografică sau monarhică. Deci, sunt elemente de iluminism transilvan, fireşte, Budai-Deleanu era un corifeu al Şcolii Ardelene, dar limbajul este muntenesc. Aici este enorma surpriză, mentalitatea acestei cărţi este muntenească, esenţial munteană, toată ironia, toată satira rurală cum spunea Sadoveanu la un moment dat, batjocura, dar batjocura tandră, nu agresivă, privirea tandră şi în acelaşi timp critică pe care Budai-Deleanu o aruncă tagmei ţigăneşti, de pildă. Toate acestea sunt foarte, foarte munteneşti. De fapt, nu ştii unde să plasezi această carte, în spiritul ardelean, foarte serios, care discută mult despre problemele cetăţii sau în limbajul muntenesc colorat, vioi, pe care-l ştiam dinainte din cronicile muntene. Când spune, de pildă, ştiu eu, de unde să citez din Ţiganiada, iată, „Era înalt şi ghizdav la făptură, bun lăutariu, pre bun cântăreţ/ În toate lucrurile cu măsură, iar de inele meşter ales./ Astfel era voievodul mare al zlătarilor mergând călare“. Nenumărate, de fapt, toate strofele din Ţiganiada au acest farmec la care eu, ca muntean get beget şi aş spune tipic, dacă nu m-ar fi stricat taică-miu cu lentoarea lui bănăţeană, simt foarte bine această limbă şi când am citit Ţiganiada ca student, aproape că am învăţat-o pe de rost, m-am îndrăgostit de ea.

I.P.: În general, poezia dumneavoastră este o poezie a dialogului, cum spuneam la început, cu poezia trecutului. Mă gândesc, de pildă, la foarte ilustrativul şi reprezentativul ciclu O seară la operă, din Poeme de amor, unde e clar că faceţi o recapitulare, să zic aşa, o interpretare a limbajelor poetice, o recompunere a lor şi o încercare de a scoate din toată această suită de exemple şi eşantioane poetice un ce final, sonetul acela pe care, maimuţoiul  îl va putea până la urmă compune. E un dialog care presupune libertăţile pe care le evocam la început, presupune spirit critic, detaşare ironică şi aşa mai departe.  Aţi  vorbit, însă, în ultimii ani, despre poezia Dv. ca despre  un domeniu al trecutului, deşi acest trecut este superb ilustrat, – eu am şi scris despre Poezia, volumul care adună totalitatea operei, şi cred că e una dintre operele reprezentative nu doar a generaţiei dumneavoastră, unde sunt atâţia poeţi de mare valoare, ci este o carte care contează pentru istoria poeziei româneşti – şi cred că ar trebui să daţi o explicaţie, dacă nu riscaţi contondenţe şi bastoane, să spuneţi cum de cutezaţi acum să afirmaţi că v-aţi despărţit de poezie, că nu mai scrieţi poezie. Mai e încă ceva interesant în evoluţia atitudinii dumneavoastră faţă de poezie: volumul Nimicul, care anticipează sau merge în paralel cu un început semnificativ al minimalismului poetic actual, implicând un fel de marginalizare a esteticului, refuzul transfigurării metaforice, simbolice, miza pe notaţie, în detrimentul  marilor teme care cereau majuscula pe vremuri, notaţie a unor lucruri ţinând de viaţa imediată, comună, şi care, până la urmă, vizează într-un chip neoavangardist spontaneitatea. Eu nu pot controla datele la care aţi scris poeziile  din Nimic, – ziceţi că sunt scoase din sertar, oarecum îngălbenite –, dar iată, sunt aduse cumva la suprafaţă, ca într-un fel de postumitate bacoviană, reabilitează un discurs foarte sărac, care reintră în actualitate într-un circuit al lecturii ce se potriveşte foarte bine cu tiparele unei noi sensibilităţi, faţă de care  eu nu am multe aplauze, trebuie să recunosc. Deşi am studiat Avangarda şi sunt, în general, sensibil la aceste inovaţii, le privesc, totuşi, cu un ochi de istoric literar şi cu anumite reticenţe până la urmă, pentru că eu mai cred în valoarea estetică şi mi se pare că o operă adevărată, dacă nu are o bază estetică serioasă, o articulare cu armonia ei specifică, desigur contradictorie, tensionată etc., care ţine de toate trăsăturile modernităţii, n-are cum să reziste.

Dar, revin acum la întrebarea de bază: cum vă argumentaţi această despărţire de poezie? Poate fi şi un fel de sastisire, v-aţi săturat să scrieţi aşa, aţi descoperit proza şi farmecele ei, vizionarismul şi bucuria unei extinderi pe spaţii cosmice, dacă vreţi, pe spaţii geografice şi sufleteşti mai largi…  Şi, totuşi, de unde această,  aş zice, nedreptate, deoarece bănuiesc că nu s-a epuizat filonul inspiraţiei lirice, dovadă că proza Dv. este plină de fantasme şi de lucruri extraordinare ca metaforă şi posibilitate de transfigurare, ba e chiar „manieristă“? – Aici  vreau să fac o paranteză.  În ancheta din  Echinox  ’79, în care Mircea Cărtărescu, afirma, un pic emfatic şi preţios, cu pretenţii – cum să spun –, de revoluţionar radical, că după vacuumul poetic de până acum, va fi umplut de noua generaţie, încheiaţi  cu o propoziţie  ce trăda deja ceea ce este Mircea Cărtărescu şi astăzi, trimiţând, culmea, la cine credeţi?, la supermanieristul Giambattista Marino, poetul baroc din secolul al XVIII-lea: „Cine nu e poet, să meargă la ţesală“.  Iată, deci, că un poet care crede în autenticitate şi în discursul withmanian al străzii, cu săli de cinema, blocuri confort 4, mulţimi, limbaj cotidian, cere să „coborâm poezia în stradă“ etc., ne trimite  în miezul poeziei baroce, manieriste, formaliste la extrem, căci vorbim despre o artă combinatorie care n-are absolut nimic de-a face cu autenticitatea! E o dovadă că de-atunci încă, deci din ’79 când a spus fraza asta, Mircea Cărtărescu era o personalitate complexă. Adică, de fapt, voit sau nevoit, el nu accepta simplificările şi nu accepta etichetările pe care le servea oarecum rapid, graţie unei inerţii care era a entuziasmului generaţionist. Eu însumi,  după ce am studiat  atâtea avangardisme pe care în propria poezie nu le-am aplicat, pentru că n-am acest temperament exploziv, mi-am dat seama că ajungem, până la urmă, la un fel de echilibru necesar pe care îl evocaţi mai înainte, un fel  de echilibrare, de comunicare subtilă, profundă, substanţială, între un trecut al poeziei şi ceea ce înseamnă în scrisul nostru actual. Cum s-a întâmplat la Dv. această ruptură atât de ferm rostită? Eu bănuiesc că mai scrieţi pe dedesubt, vorbind arghezian, poezie. Sau nu scrieţi deloc? Chiar aţi tăiat orice legătură cu poezia? Şi la urma urmei, de ce? E pur şi simplu o oboseală de-a scrie poezie, descoperirea, revelaţia mult mai impunătoare a universului epic?

M.C.: Eu, drept să vă spun, v-aş asculta la nesfârşit. Ne-aţi pus o multitudine de întrebări sau, mai bine spus, m-aţi făcut să mă gândesc la o mulţime de lucruri, dar în primul rând, m-aţi făcut să-mi dau seama cât de tare am uitat acea epocă, cât de străină este de mine, de fapt. Când Ioana Both citea ieri acel extraordinar Laudatio pe care mi
l-a făcut şi pentru care-i mulţumesc încă o dată, a dat şi câteva citate din primul meu volum de versuri, din al doilea şi aşa mai departe. Vreau să vă spun că nu recunoşteam nimic, ca şi când ar fi fost poeme scrise de absolut altcineva şi îmi spuneam din când în când „Măi, promitea băiatul ăsta!“ Nu era chiar aşa de rău de la început. Nu ştiu, epoca aceea este un fel de container, un fel de cutie de fotografii pe care n-am mai deschis-o de mult, pe care n-am mai tras-o dintre rafturile bibliotecii mele. Are Thomas Pynchon în V un mare capitol despre cele cinci vieţi ale lui Stencil, tatăl personajului principal, vieţi etanş închise unele faţă de celelalte, cum sunt compartimentele unei nave, pentru ca apa să nu poată pătrunde. Un Stencil din prima lui viaţă nu semăna cu cel din viaţa a doua şi deloc cu cel din viaţa a treia şi aşa mai departe. Aşa mă simt şi eu câteodată, nu mai ţin bine minte perioada optzecistă. Ştiu că eram foarte rudimentar, ba chiar aş putea spune prost în acea perioadă, ca toţi tinerii, ca toţi adolescenţii. Niciunul nu s-a născut nici învăţat, nici cu simţul politeţii. Ţin minte că am făcut o vizită la dumneavoastră acasă, în vremea aceea, cu Florin Iaru, cu Coşovei, timp în care am vorbit numai noi, numai despre noi, timp de şase ore… (I.P.: A trebuit să-mi iau revanşa!)… ignorându-vă pe dumneavoastră, pe domnul Papahagi, pe domnul Vartic ca şi când n-aţi fi fost acolo. Noi am făcut un Cenaclu de Luni acolo, în faţa dumneavoastră, nedându-ne seama cât de nesimţiţi eram în acea epocă. Îmi aduc aminte că în cântecul despre John Lennon al lui Paul McCartney el spune „Didn’t understand a thing/ But we could always sing“ (Here today, de pe albumul Tug Of War, 1982 n.r.). Deci nu înţelegeau nimic în momentul acela când erau tineri cei patru Beatles, nu ştiau decât să cânte. La fel şi noi, eram ca nişte păsări care cântau, fără să avem absolut nimic în minte, de-aici şi vacuumul poetic, de-aici şi toate exagerările de felul acesta. Noi voiam să scriem poezie. Aveam nişte modele şi-n avangarda românească şi în Generaţia pierdută, Geo Dumitrescu şi aşa mai departe, americanii, generaţia Beat, voiam să le combinăm pe toate şi să facem poezie din toate acestea. Şi fireşte, aveam şi orgoliul generaţiei, cum spuneţi etc. Cuvântul generaţie nu era un cuvânt inocent, era o armă pentru noi, o armă contondentă, fireşte. Dar cred că toate generaţiile poetice au început aşa, unele mai agresive, altele mai potolite, dar, totuşi, au început aşa, vrând să facă diferenţa faţă de cei de dinainte. Nu ştiu de ce acest vacuum poetic a rămas aşa puternic în mintea multora, pentru că în mintea mea s-a şters demult, dar acum câteva luni Angela Marinescu m-a abordat şi
mi-a spus: „Te-am urât toată viaţa din cauza acestui vacuum poetic!“ De ce-o fi fost atât de şocantă atunci expresia asta, sau pluton, sau mai ştiu eu cum, mi-e foarte greu să înţeleg. Înţeleg pe moment, dar nu să se păstreze acelaşi resentiment după 30 de ani, după 40 de ani…

I.P.: Poate că în cazul unora a fost resentiment, dar eu sunt şi istoric literar şi-atunci am consemnat o expresie a unei rupturi în epoca respectivă, care era firească, pentru că se promitea o cotitură în evoluţia, în transformările limbajului poetic şi era firească. Am spus că mi-a plăcut această reechilibrare, această revenire. Acum vreau să vă întreb altceva, ca să mergem mai departe. Totuşi, aţi făcut această carte masivă şi foarte serioasă, care cuprinde, practic, toată opera dumneavoastră poetică. După ce v-aţi recitit, vi s-a părut aşa de demnă de abandonat o asemenea poezie?

M.C.: Ajungem şi-acolo, încetişor, încetişor. Dar hai să vorbim despre acea epocă de acum 40 de ani. Poate vă amintiţi o întâlnire amuzantă din acea vreme. Veniserăm la Cluj, eram cu Mariana Marin şi alţi câţiva cenaclişti de luni şi avuseserăm nişte mici confruntări cu poeţii clujeni, după care ne-am dus să mâncăm, căutam Arizona, faimosul local de pe vremea aceea. Şi deodată, cine ne iese în cale? Un cunoscut profesor din Cluj, care ducea o plasă cu borcane de gem. V-aduceţi aminte? Ne-am întâlnit prin urmare, întâmplător, pe stradă cu domnul Ion Pop, care, când ne-a văzut, în loc de orice salutări, începe să strige de departe: „Gemul politic, gemul politic!“ Asta pentru că îi trimisesem la un moment dat nişte versuri care cuprindeau fraza „gemul politic“… Ce este cu poezia optzecistă, cu propria mea poezie şi cu poezia generaţiei mele? A fost un moment foarte frumos, deşi, cum vă spuneam, nu mi-l mai aduc aminte obiectiv, ci doar ca şi cum cineva mi-ar arăta fotografii de-atunci. Sigurul lucru care mi-a rămas foarte puternic în oase, fără limite, este prietenia cu colegii mei de generaţie de-atunci. Marta e aici în faţa mea, Mureşan a fost mai demult aici, Matei Vişniec a fost şi el de faţă, plus cei care n-au venit acum la Cluj, plus cei care nu mai sunt, jumătate dintre ei, din păcate. Cu toţii mi-au rămas foarte buni prieteni. A fost echipa cu care, cum spunea Ţoiu parcă, defilăm în lume. Şi iată că ne-am trezit acum, din tineri poeţi, oameni aşezaţi care vorbesc la microfon şi sunt ascultaţi de o sală întreagă. Nu ştiu cum au trecut aceşti 40 de ani. Dar exact acum 40 de ani, în octombrie, s-a întâmplat acea întâlnire a noastră de pe stradă, care mi-a rămas foarte vie în memorie, pe când alte lucruri mi s-au şters.

Aveţi dreptate, după vreo şase ani de scris poezie optzecistă mă săturasem până peste cap de această formulă, din două motive: în primul rând, pentru că scrisesem, cred, destul, trei sau patru volume optzeciste, şi-mi era silă de formula aia; şi în al doilea rând, mai important decât primul lucru, simţeam din ce în ce mai tare că nu asta voiam eu să spun, că formula aceasta tipic optzecistă, plină de imagini, plină de vânzoleala pe care aţi evocat-o, cu autostrăzi, cu aeroporturi nu mă exprimă pe mine însumi. Nu-mi reneg versurile de-atunci, nu cred că sunt de aruncat şi le-am antologat, după cum ştiţi, pe toate, dar nu mai puteam să scriu aşa şi căutam cu disperare o ieşire. Desigur, considerându-mă poet, deşi mă apucasem şi de Nostalgia, cred, în acea perioadă, nu puteam găsi altă ieşire decât tot în poezie, voiam să fac altfel de poezie şi am încercat să evadez în două moduri diametral opuse: primul este Levantul, o poezie voit anacronică, fără nicio legătură cu poezia optzecistă. În O seară la operă există un corpus care seamănă cu Levantul, un fel de istorie prescurtată a poeziei româneşti, parodică şi satirică, o reciclare, recondiţionare, revalorificare a formelor literare vechi.

La un moment dat, pe când citeam Conrad al lui Bolintineanu, m-am întrebat dacă sunt în stare să scriu şi eu o astfel de „epopee“, să folosesc alexandrinul şi să încorporez poemele à la manière de pe care le scrisesem înainte. Îmi doream o epopee în douăsprezece cânturi, într-un spirit persiflant şi ironic, dar şi nostalgic. M-am aşezat într-o zi la masa de scris. Pe atunci fiica mea era mică, avea un an şi ceva. N-o să uit niciodată cum am scris Levantul (în ’88 şi ’89, cam într-un an şi jumătate). L-am scris în bucătărie, pe masa acoperită cu muşama. ªedeam în condiţii mizerabile, în Colentina, la etajul opt al unui bloc muncitoresc în care nu exista niciun unghi drept, toţi pereţii erau strâmbi şi coşcoviţi. Ţin minte cum băteam cu o mână la maşina mea de scris Erika, şi cu cealaltă legănam căruciorul fetiţei. Aşa am scris Levantul, de la un capăt la altul, fără nicio ştersătură, fără nicio intervenţie. Am dactilograma original, şi mă miră şi pe mine cum pe fiecare pagină e cel mult un cuvânt şters. Levantul a curs fără niciun plan, nu ştiam ce-am de gând să scriu mai departe pe fiecare pagină, a curs de la un capăt la celălalt, capitol cu capitol, uşurel-uşurel, fără să mă uit înapoi, fără să mă gândesc dacă iese sau nu iese. Fiecare capitol pe care-l terminam îl citeam în cenaclul Junimea, la profesorul Crohmălniceanu. Cei prezenţi s-au amuzat atât de tare pe parcurs, încât mi-au dat şi mie încredere. M-am gândit că trebuie neapărat să termin lucrul ăsta. Am latura aceasta bănăţeană dinspre tata, cea a lucrurilor bine făcute, rar am început ceva fără să şi termin. Aşa se face că, spre surpriza lui Crohmălniceanu, a colegilor mei şi mai ales spre marea mea surpriză, am reuşi să termin şi această carte. A fost primea mea evadare din poezia optzecistă. Cea de-a doua a fost cea menţionată de dumneavoastră, volumul Nimic. Eram exasperat de ipocrizia colegilor mei (şi-a mea, fireşte). Noi vorbeam mereu despre „coborârea poeziei în stradă“, „poezia realităţii“ şi aşa mai departe, dar în scrisul nostru nu făceam asta. Unde era, în poemele noastre fantaste, coborârea poeziei în stradă, unde se vedea realitatea adevărată, la scara 1:1? Poate la Muşina, la Romulus Bucur, la câţiva dintre noi, dar la nucleul din Aerul cu diamante nu se vedea. De aceea am început să scriu această poezie săracă, dezgolită, fără imagini, „această carte fără poze“, cum o numeam într-un poem. Dar această manieră de a scrie versuri nu mi-a plăcut pe moment şi n-am publicat nimic din ce-am scris atunci. Am aruncat manuscrisele într-o cutie de pantofi, care-a zăcut douăzeci de ani nedeschisă niciodată, ca o capsulă a timpului, până acum 8 ani, când, căutând altceva, am dezgropat cutia asta de pantofi. ªtiţi cum era hârtia în anii ’80: poemele aproape se fărâmiţau în mână şi, citindu-le, mi-am zis încă o dată, ca de-atâtea ori, „Nu scria chiar rău puştiul ăsta…“ În lumina poeziei douămiiste, textele sunau, mi s-a părut, foarte bine, aşa că le-am şi publicat.

I.P.: Numai o clipă: cum aşezaţi în timp exact acest volum, pentru că poezia dumneavoastră curgea în sens optzecist spectacular, ludic, ironic, unde se aşeza acest Nimic?

M.C.: Le-am scris între 27 şi 31 de ani.

I.P.: Iar în ordinea volumelor?

M.C.: Ultimul, după Dragostea, şi ultimul meu volum de versuri. Nimic a fost a doua mea încercare de evadare din optzecism. Într-o zi, pentru că nu-mi plăceau aceste versuri şi pentru că Levantul mi se părea altceva decât poezia mea obişnuită, lirică, m-am gândit: „Dar dacă aş termin de tot cu poezia?“ Nu mai ştiu în ce zi mi-a venit gândul ăsta, sigur l-am consemnat undeva în jurnalul meu, dar de-atunci, de la 31 de ani,
n-am mai scris niciun vers până în ziua de astăzi. Am să încerc să vă spun de ce. Cuvântul poezie are două accepţii diferite. Prima este arta cuvintelor, poezie în sensul cărţilor de versuri. Dar poezia este şi o stare de spirit, nu trebuie să scrii versuri ca să fii poet, poet este şi cel care-şi păstrează o anumită prospeţime interioară, care poate să înţeleagă frumuseţea lumii, a fiecărui detaliu al ei. Dumnezeu este un mare poet vizionar şi noi toţi trăim în poemul lui. Aşa încât, holografic sau fractalic vorbind, fiecare detaliu al lumii noastre reflectă întreaga lume. Cine observă acest lucru şi la 70 de ani, şi la 80, eu cred că este şi rămâne poet. Un scriitor are şansa extraordinară de-a putea rămâne poet chiar şi dacă nu mai scrie poezie propriu-zisă, poate rămâne poet în proza pe care-o scrie sau în jurnale, chiar în eseuri. Deşi n-am mai scris versuri, am încercat să rămân poet în tot ce-am scris.

I.P.: Ca să împingem puţin mai departe dialogul nostru, aş trece spre proză, pentru că aţi făcut trimitere spre viziunea asta fractalică, cuantică etc., deci un univers cu capilarităţi secrete şi foarte spectaculoase şi încărcate de poezie. Aş porni de la titlul ultimei dumneavoastră cărţi, al celei mai recente, adică, jurnalul acesta absolut pasionant – îl citesc, n-am terminat încă volumul – care se cheamă pur şi simplu Un om care scrie,  şi ăsta mi se pare un titlu, aş zice, emblematic pentru ce aţi făcut ca prozator şi mai ales din momentul în care s-au adăugat operelor dumneavoastră de ficţiune, de naraţiune ficţională, jurnalele. ªi atunci aş zice, cu o formulă poate pretenţioasă, dar oarecum comună, că Mircea Cărtărescu este în ultimele zeci de ani un om care nu numai scrie, ci se scrie, adică încearcă să îmbine evenimentul biografic repede trecut în ficţional. Pentru că funcţionează la Mircea Cărtărescu un regim oniric, cu mecanisme extrem de productive, ajungând la paroxisme care sunt evidente şi exprimate manifest chiar în textul de ficţiune, cu trimiteri la manierismul european, – nu înşir acuma nume, dar este limpede că e un întreg univers care ne ţine în zona Giambattista Marino, dacă vreţi, ca un fel de stâlp, de care sunt legate destul de multe ca tip, ca manieră, deci e un manierism tipologic, nu e nimic peiorativ în asta. Pe de altă parte, există această suită de jurnale foarte expresive în ele însele, dar, în acelaşi timp, propunând nişte legături foarte puternice şi de profunzime cu opera de ficţiune, deci tot în sensul căutării unei autenticităţi, care se accentuează, – am observat asta  comentând Zen, de exemplu, unul dintre volumele jurnalului şi chiar în Solenoid, despre care iar mi-a făcut plăcere să scriu. Există această idee care ar putea subîntinde conversaţia noastră în continuare, a omului care scriind ficţiune se şi scrie şi încearcă să împace ficţionalul, imaginarul cu faptul trăit, de unde şi această abundenţă a stilurilor jurnalistice, care merg, cum veţi vedea, – unii poate aţi citit deja această carte şi celelalte jurnale –, de la notarea faptului aparent anodin şi cu foarte multe lucruri legate de viaţa cotidiană, cu grădina casei, cu obiectele, cu viaţa de familie, după aceea cu micile stări depresive care au fost ironizate de alţii…  Dar eu am scris despre asta, spunând că depresiunile uneori un pic retorice, pe care le face scriitorul chiar în toiul gloriei, sunt scuzabile. De ce? Fiindcă ele traduc o extraordinară implicare în scris, o pasiune a scrisului, o încercare de-a identifica, de-a transmite această capilaritate între faptul trăit şi faptul scris, fie chiar „copleşit de glorie“, vorba lui Petre Stoica, cu mulţimea de premii naţionale şi internaţionale, cu cele vreo şaptezeci de traduceri… Chiar în aceste situaţii există o motivaţie, care ţine de un ideal al absolutului scrierii de sine, aş folosi aici chiar expresia lui Nichita Stănescu, hemografia, scrierea cu sine însuşi. Într-atât de pasionat este Mircea Cărtărescu de faptul scrisului, de acest laborator al creaţiei, al imaginaţiei, al combinaţiei cuvintelor comunicabile cu existenţa, încât orice derapaj, orice imperfecţiune i se pare dramatică şi, dacă vreţi să mă exprim prozaic, face din ţânţar armăsar, adică exagerează peste măsură, îşi hiperbolizează stările depresive nemeritat, pentru că, de fapt, le exprimă pe un fundal de mare luminozitate, de vizibilitate foarte largă. Foarte puţini scriitori români se bucură de o asemenea răspândire a operei lor în lume…. Aş încheia  pe această idee, rugându-l pe Mircea Cărtărescu să ne spună cum meditează de o bună bucată de vreme asupra acestei  comunicări – simbioză, coexistenţă, osmoză până la urmă, între lumea imaginarului, a ficţiunii şi a jurnalului, comunicare căutată cu o ardoare nemaipomenită – şi aici este într-un fel singular, pentru că nu prea am văzut scriitori români care să se identifice atât de mult cu patima scrisului, încât să se plângă de orice scăpare, de orice neglijenţă, de orice imperfectă exprimare a unor stări de spirit în scris. Ce ne facem cu această convieţuire, simbioză, osmoză?

M.C.: Ce bine-ar fi să ştiu! Vă spun doar ce îmi pot da şi eu, cât de cât, seama. În privinţa acoperirii de glorie trebuie să vă spun că nu am nicio problemă, pentru că nu mă interesează şi nu observ acest lucru. Aveţi dreptul să nu mă credeţi, dar în ultima vreme am tendinţa de-a mă face cât mai mic, de a privi lumea din colţul meu neînsemnat, şi cred că asta am făcut întotdeauna. Când eram copil, toţi prietenii mei încercau să fie cât mai vizibili în grup, să urce în ierarhie. Eu mă mulţumeam atunci, şi asta a rămas una dintre trăsăturile mele dintotdeauna, să stau deoparte şi să mă uit la ei. Mă bucuram foarte mult că nu trebuia să iau eu deciziile, să aleg jocurile etc. Doar stăteam în colţul meu şi îi admiram de acolo. La mine-n familie e cam tot aşa, îi sunt recunoscător Ioanei că mă scuteşte de-a fi şeful micului nostru clan. Eu prefer să-i ascult pe alţii şi să fac ce mi se spune. Ioana citeşte zilele astea Jurnalul meu şi nu este seară să nu-mi spună „Tu nu eşti cel de-aici, nu recunosc personajul ăsta ca fiind tu însuţi“. Vă daţi seama ce problemă de identitate am în faţa acestei reacţii, pentru că nici măcar nu pot să-i confirm sau să-i infirm cele spuse. Nu-mi pun şi nici nu mi-am pus vreodată problema cine este personajul din jurnalul meu. Dar dacă nu sunt eu nici în Jurnal, cu atât mai puţin în cărţile mele, atunci cine sunt? Cred că autorii, nu sunt niciodată cei din cărţile lor, nici cei din jurnale, ci se revelează, ca orice om, în câte-un mic gest întâmplător. Astăzi, de pildă, venind spre acest superb palat, am văzut pe cineva făcând un gest care mi-a rămas în minte: i-a dat nişte bani unei bătrâne care trecea pe lângă noi. O văzusem şi eu pe bătrână cu câteva clipe înainte, m-am gândit şi eu să-i dau nişte bani, dar am ezitat şi, până la urmă, clipa a trecut. Aici m-am revelat pe mine însumi, cred, mai bine decât în jurnal. Aici se cunoaşte omul, după părerea mea, aici poţi să spui
ce-i este specific. Nici nu ştiu de ce scriu jurnal. Am început să-l scriu la 17 ani şi apoi, din inerţie, am continuat până astăzi. Dar ştiu că dacă nu scriu câteva zile la rând în paginile lui simt că mă sufoc ca peştele pe uscat.

I.P.: Cum se aşează în programul zilnic momentul scrierii jurnalului cu momentul scrierii altor cărţi, pentru că apare frecvent menţiunea:  „lucrez la cartea cutare şi scriu şi la jurnal“…

M.C.: În mintea mea, jurnalul nu face parte din scrisul meu propriu-zis, e altceva. Dacă scrisul meu ar fi o haină, jurnalul ar fi căptuşeala ei, ceea ce nu se vede, dar în acelaşi timp, ceva mai fin decât faţa hainei, pentru că stă mai aproape de piele şi nu trebuie să rănească pielea. Cred că asta e funcţia unui jurnal, de a se lipi de piele, de a ţine căldura şi a se mula mai bine pe corpul autorului. Eu scriu jurnal când apuc, când am câte-o dimineaţă liberă, când se-adună lucruri de spus, când vine seara şi, deşi sunt foarte obosit, iau totuşi pixul în mână…

Ca să mă-ntorc la proza mea, ea are câteva etape clare, foarte diferite-ntre ele, ca şi când ar aparţine mai multor autori. Am început să scriu proză cu Nostalgia, fără să vreau să scriu o carte. Am scris povestirile pur şi simplu, pentru colegii mei din cenaclul lui Crohmălniceanu. Acolo erau câţiva maeştri pe care îi admiram foarte mult: Mircea Nedelciu, Crăciun, Iova, Sorin Preda. Erau mai mari decât mine cu cinci sau şase ani, unii publicaseră deja cărţi. Mergând la cenaclul lui Crohmălniceanu, până la urmă m-am contaminat şi eu de scris proză, pentru că asta făcea toată lumea. Am scris pentru ei, fără dorinţa de-a publica. Am scris povestirile din Nostalgia exact în ordinea în care ele apar în carte, începând cu Ruletistul şi continuând până la Arhitectul, fără să vreau să fac din ele o carte coerentă. Apoi mi-am dat seama că, până la urmă, ele corespondează unele cu altele, pe dedesubt, încep să se lege simbolic, şi atunci le-am reunit în Nostalgia. Cartea a stat patru ani în sertarele editurii şi până la urmă a apărut în ’89. Azi, Nostalgia mi se pare puţin ciudată, pentru că este scrisă într-un mod în care eu n-aş mai scrie astăzi, fără multă atenţie la ritmul frazelor şi la textura paginii. Într-un fel, mai întâi aveam imaginile pe care voiam să le descriu şi abia apoi veneau cuvintele. De fapt, cuvintele şi imaginile trebuie să vină deodată, ca un cuvânt imagine sau o imagine cuvânt, ca în poezie. Am învăţat asta mult mai târziu. Ceea ce încă îmi place la Nostalgia este construcţia narativă. Povestirea Rem are sub capotă un motor narativ pe care îl admir şi azi. Ruletistul e doar o jucărie, ca acele jucării pe care le arunci în aer şi plutesc, sau ca ghemotoacele de hârtie care, aruncate în apă, se desfac în lebede sau nuferi. Dar când am scris Travesti, care este placa turnantă a prozei mele, am schimbat complet această manieră de scris şi am încercat să găsesc un fel de a scrie care să ducă într-adevăr spre interior. Mă interesa descrierea palatului meu interior, aprinderea luminilor fiecărei camere din acest palat interior cu scopul de-a vedea mai bine uşa interzisă. A fost pentru prima dată când, scriind Travesti, am avut curajul suicidal de a intra în camera interzisă şi de-a mă confrunta cu monstrul care aşteaptă acolo. Travesti a fost, din acest punct de vedere, cea mai traumatizantă experienţă pentru mine, niciodată n-am suferit atât de tare scriind o carte, dar a fost şi o experienţă cathartică. Acest mic roman abisal este portalul către Orbitor. Apoi am trăit fericit 14 ani în trilogia mea. A fost cea mai extraordinară perioadă din viaţa mea şi-aş fi vrut să nu se termine niciodată. A fost un fel de dragoste între mine şi această carte ilizibilă şi nesfârşită. Solenoid este o întoarcere pe altă spiră la Nostalgia, e o carte mai puţin senzuală şi subtilă în fiecare pagină a ei faţă de Orbitor. Frazele sunt mai scurte, mai inteligibile, cartea se citeşte mai uşor. Ca şi în Nostalgia, forţa acestei cărţi stă tot în motorul ei narativ. În Solenoid am încercat să fac ce am făcut şi în Rem, un schelet, o structură, o maşinărie care te forţează să mergi înainte, în ciuda oricărui stimul iniţial, cartea te împinge înainte din ce în ce mai repede spre final.

Transcriere de Alice Valeria Micu