ROXANA CROITORU: FESTIVALURI TEATRALE 2018

Din generoasa ofertă cu numeroase festivaluri de teatru, două se desprind ca deosebit de importante, Festivalul Naţional de Teatru, anual şi Festivalul Interferenţe, bianual.

Festivalul Naţional de Teatru ediţia a xxviii-a – ca o carte de vizită a stagiunii trecute, cu tot ce a întrunit valoros  creaţia teatrală: spectacol, regie, scenografie, interpretare – s-a desfăşurat între 19-29 octombrie. Directorul şi unicul selecţioner, criticul de teatru Marina Constantinescu a invitat numeroase spectacole din ţară şi creaţii excepţionale din străinătate, evenimente şi barometru valoric pentru creatorii noştri, dar şi un dar făcut publicului avizat şi iubitor de teatru. Sub semnul Centenarului, Coroana României s-a aflat expusă pe tot parcursul festivalului în Sala „Memorie“ a hub-ului fnt din Centrul Vechi. „Nobleţea acestui Simbol este în perfectă armonie cu artiştii şi spiritul lor liber“ a spus Marina Constantinescu în amplul caiet al evenimentului. Festivalul a sărbătorit-o pe  octogenara regizoare Cătălina Buzoianu, căreia i-a fost dedicată cartea Cătălina Buzoianu Magie, abur, vis, o Antologie teatrologică de Florica Ichim şi Irina Zlotea, editată de Fundaţia Culturală „Camil Petrescu“ ca supliment al Revistei „Teatrul azi”. Volumul este un periplu prin creaţia acestui regizor, teoretician şi pedagog, reper al teatrului românesc din a doua jumătate a secolului xx, apreciată şi recunoscută şi peste hotare de colegi de înaltă autoritate artistică, ca de exemplu marele regizor Giorgio Strehler. Au avut loc expoziţii, workshop-uri, lansări de carte, concerte, proiecţii de filme, ateliere de dans. Expoziţia de fotografie Brigitte Lacombe, unul din cei mai mari fotografi contemporani, o maestră în arta portretului de artişti, actori, politicieni. Expoziţia inconfundabilei scenografe Lia Manţoc, extrem de modernă în arta sa, colaboratoare de cursă lungă pentru mari regizori ca Vlad Mugur sau Cătălina Buzoianu. S-a proiectat filmul-cult Căruţa fantomă al lui Victor Sjøstrøm şi filmul Persona ale lui Ingmar Bergman, cu sprijinul Ambasadei Suediei la Bucureşti. Ana Maria Lucaciu a fost în programul festivalului cu spectacolul de dans Slightly Off Stage realizat cu Nathan Griswold şi cu un atelier de dans contemporan pentru actori, actori-dansatori, coregrafi sau performeri.

Un program foarte bogat şi ofertant atât pentru specialişti, cât şi pentru publicul iubitor de teatru.

Un spectacol de vârf în Festivalul Naţional a fost Suflete zbuciumate după romanul cu acelaşi nume de Stefan Zweig, în regia lui Simon McBurney, produs de Schaubühne am Lehiner Platz Berlin împreună cu compania britanică Complicité Londra. Într-un decor simplu, pe o scenă aerată, la curte o masă, o altă masă supraînălţată la grădină, un fundal negru cu rol de ecran pe parcursul spectacolului şi un cub-vitrină, translucid. Scris de autor pe când se afla în exil în Anglia, după venirea la putere a naziştilor, romanul relatează povestea ofiţerului austriac Anton Hofmiller. Încartiruit cu garnizoana într-un mic orăşel, Hofmiller primeşte cu bucurie invitaţia la cină în casa bogatului baron Kekesfalva.  Baronul are o fiică, Edith, pe care, după ce a strălucit în mica societate, Hofmiller o invită la dans. Este momentul declanşării tragediei. Edith este infirmă şi după şocul resimţit se îndrăgosteşte de ofiţer. Codul onoarei şi al responsabilităţii după care funcţiona încă societatea anilor ‘30, îl face pe Hofmiller să-i întreţină speranţele nu din iubire, ci din milă. Edith realizează că nu este iubită şi, în final, se sinucide, final ce duce la pieirea întregului clan. Regizorul construieşte spectacolul pe planuri alternative de prezent şi rememorări. În vitrină apare Hofmiller tânăr, la masă – un Hofmiller  matur, îi povesteşte  doctorului, scenele din trecut. Retrăirile, jucate ca o poveste într-o poveste, sunt excelent interpretate de cei şapte actori în roluri multiple. Doar Hofmiller tânăr este jucat de acelaşi actor, Laurenz Laufenburg. Spectacolul are un ritm perfect, de ceasornic. Pe fundal se proiectează imagini din trecut. Istoria familiei Kekesfalva se sfârşeşte la izbucnirea Primului Război Mondial. Povestea ofiţerului este relatată înainte de izbucnirea celui de-al doilea. În tehnica şi acordul perfect, aşa cum am spus, de ceasornic, sunt momente de mare performanţă şi impact. Pe masa supraînălţată, Edith îşi trăieşte frustrările, neputinţele în izbucniri paroxistice mimând vorbirea în timp ce replicile sunt rostite sincron de o altă actriţă. Cubul, în care îl vedem pe Hofmiller tânăr, ca pe un exponat de muzeu, devine la un moment dat trenul cu care acesta pleacă din oraş la război. Tema gravă a piesei este sentimentul milei, trăit în diversele lui forme. Despre milă este vorba şi în relaţia dintre baronul Kekesfalva şi mama lui Edith, despre milă în forma ei superioară la doctorul Condor, cel care o îngijeşte pe Edith şi pe soţia lui oarbă şi, în cele din urmă mila îl face pe Anton Hofmiller să-i întreţină sentimentul de iubire lui Edith, nu mila care te face responsabil faţă de celălalt. A fost un spectacol de o mare frumuseţe despre compasiune, aparenţe şi neputinţa noastră ori a celorlalţi.

Ediţia a vi-a a Festivalului Interferenţe  a avut loc între 22-30 noiembrie, pe parcursul a nouă zile, cu trei mai puţin decât de obicei (bugetul mai sărac decât la ediţiile anterioare) şi şaisprezece trupe de teatru din treisprezece ţări, din care patru membre ute. Iniţiat şi susţinut de regizorul Gábor Tompa, director şi selecţioner al evenimentului, directorul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj şi, de anul acesta, preşedintele prestigioasei Uniuni a Teatrelor din Europa (Teatrul Maghiar şi Teatrul Bulandra sunt membre ute) a avut ca temă Războiul, ca o comemorare a o sută de ani de la terminarea primei conflagraţii mondiale. O temă care se reflectă de ani buni în spectacolele europene, dacă ar fi să ne amintim doar de cele două spectacole exemplare invitate în ediţia a xxv-a a Festivalului Naţional de Teatru, Războiul (The War), coproducţie a Festivalului Naţional de Teatru A. P. Cehov din Moscova şi Festivalul Internaţional de la Edinburgh în colaborare cu SounDrama Studio şi Frontul (Front) de la Thalia din Hamburg.

Războiul, care după o sută de ani  are pe întreg globul tot mai multe focare: cincizeci şi şase la ora actuală şi care afectează iremediabil individul şi societatea, este adus în faţa noastră pe scenă, în diverse interpretări stilistice.

Am reţinut din cuvântul de deschidere al lui Gábor Tompa o remarcă neaşteptată: „La treisprezece decembrie 1913, rezervele de stat ale Statelor Unite au trecut în mâinile a opt bancheri. Războiul a devenit o afacere de mare profit“. Sau: „învinşii îşi aduc aminte de învinşi, nu există învingători“. La nota gravă a temei s-a adăugat tragismul dispariţiei fulgerătoare a unuia din cei mai importanţi şi interesanţi regizori actuali, lituanianul Eimuntas Nekrošius, cu o zi înaintea împlinirii vârstei de 66 de ani. S-a stins după repetiţia la spectacolul Sons of a Bitch, spectacol invitat la Cluj, fapt pentru care Festivalul a fost dedicat memoriei marelui regizor.

Spectacolele selecţionate s-au distins, ca la fiecare ediţie, printr-un înalt nivel artistic. Au fost producţii semnate de regizori consacraţi pe plan mondial precum: Milo Rau, Cezar Tomaszewski, Gábor Tompa, Toni Servillo, Anna Badora, Luk Perceval, Csaba Horváth, Attila Vidnyaszky jr., Eimuntas Nekrošius ş.a.

Compassion. The History of the Machine Gun (Compasiune. Istoria mitralierei) de la Schaubühne am Lehniner Platz, Germania, în regia lui Milo Rau, a fost un spectacol inedit ca tehnică teatrală. Două actriţe, Ursina Lardi, actriţa fetiş a regizorului Thomas Ostermeier şi belgianca Consolate Siperius povestesc/ interpretează într-un spectacol static, istoria tragică a genocidului din Rwanda. Este vorba despre războiul civil de o sută de zile din 1994, în care cele două etnii, Tutsi şi Hutu, au dus la un masacru de aproape un milion de victime. Într-un decor sugestiv, al dezastrului, pe podeaua scenei erau împrăştiate gunoaie, peturi, iar la un birou actriţa Consolate Siperius, o orfană din Rwanda, îşi rememorează viaţa. După cumplitele evenimente, are şansa de a fi adoptată dintr-un catalog, ca un obiect, de către o familie belgiană. Povestea îi urmăreşte evoluţia până la maturitate când devine actriţă, fiind singura persoană de culoare din localitatea părinţilor adoptivi. Istoria Ursinei Lardi  rememorează amintiri din tinereţe pe când era voluntară în zonele de conflict şi încerca să facă faţă ororilor la care asista şi pe care nu le-a putut opri ascultând la volum maxim Simfonia a 7-a de Beethoven sau Simfonia Alpilor de Strauss. Întreg spectacolul se joacă de către cele două actriţe pe un ton detaşat, neutru, dar cu atât mai puternic în declanşarea emoţiei receptorului: oroare, milă, înţelegere. Un rol important în spectacol îl au imaginile proiectate, unele filmate în timp real pentru urmărirea expresivităţii interpretelor sau cea a scenelor dramatice ale istoriei povestite, precum şi muzica sau sunetele specifice momentului relatat. A fost un spectacol de teatru atipic, dar cu enorm impact  emoţional asupra spectatorilor.

Neguţătorul din Veneţia de W. Shakespeare în regia lui Gábor Tompa e un spectacol reuşit în toate componentele sale, regie, scenografie, interpretare. Imaginat în notă extrem contemporană dezvăluie noi linii directoare în citirea piesei. În Wall Street, în lumea businessmenilor, se confruntă pe viaţă şi pe moarte eroii piesei: Antonio şi Shylock, exponenţi ai două mentalităţi, spiritualităţi, culturi diferite. Totul se petrece într-un decor fastuos, modern. Spectacolul în care politicul sau sentimentele, oricât de puternice ar fi, sunt determinate de interese, bani, business, se derulează în faţa noastră în ritm alert. Filmările inserate – portretele lui Berlusconi, ca tată al Portiei, ori peţitorul, Prinţul de Aragon în chip de sportivul Messi, sau portrete ale realizatorilor spectacolului ca scenograful Dragoş Buhagiar sau directorul tehnic al teatrului Levente Borsos – susţin nota comic-ironică a spectacolului. Ineditul, originalitatea îl conferă însă abordarea rolului Shylock, în care actorul Zsolt Bogdán face o creaţie de zile mari. Un Shylock rănit, umilit, care lupă să-şi recâştige demnitatea după codul modern al contractelor irevocabile. Tot atâtea nuanţe, schimbări de tonuri şi expresie în jocul subtil al actorului. Un proces pe care-l pierde, fiind supus din nou la umilinţe verbale şi fizice (botezul creştin),  pe care interpretul prin gestul său final în care îşi acoperă faţa cu kipa ne obligă pe noi, spectatori, să înţelegem enormitatea, absurdul antisemitismului.

Cezary Goes to War Komuna Warszawa, Varşovia, Polonia, regia: Cezary Tomaszewski. Într-o sală de gimnastică, patru actori şi o pianistă joacă în cheie parodică un spectacol muzical-gimnastic-coregrafic pe muzica celebrului compozitor polonez de muzică de operă Moniuszko şi pe cea a lui Şostakovici sau Debussy, precum şi imnuri şi cântece patriotice interpretate  vocal şi ilustrate simultan în pas gimnastic şi coregrafic. Cei trei actori şi pianista interpretează momente din viaţa lor de recruţi şi se întreabă în ce fel ar putea fi utili patriei acum, când politica de guvernare renaşte naţionalismul. Spectacolul este o demonstraţie de virtuozitate interpretativă a unor actori totali: cântăreţi, gimnaşti şi dansatori, de un umor debordant.

Macbeth de W. Shakespeare, Theatre – Festival Baltic House, Sankt Petersburg, Rusia, regia: Luk Perceval,  a fost un spectacol teluric, visceral. Într-un cadru scenic geometric, clar decupat de ştăngile coborâte la diverse niveluri pe diagonală faţă de podeaua scenei, perdele-paravane negre cu o lumină învăluită în semiobscuritate ca o negură, se desfăşoară „blestemata piesă“, tragedia Macbeth. Textul esenţializat, redus de către regizor la o oră şi douăzeci de minute, relatează lupta pentru putere a cuplului Macbeth – lady Macbeth şi efectele ei, crimele în serie. Culpabilitatea îl paralizează pe Macbeth după primul asasinat. Încercarea de a se purifica revine ca un leit motiv prin scena cufundării cu capul în găleata cu apă, şi beţia pe tot parcursul spectacolului. Uzurparea conştiinţei prin forţa voinţei lady-ei Macbeth dezvăluie o relaţie  de cuplu bolnăvicioasă. Macbeth este total aservit acestei femei galvanizate de ceea ce i se oferă: puterea supremă, coroana. O coroană de hârtie ce rămâne în final pe scândura scenei ca simbol al efemerului. Ritmul lent al derulării poveştii, prezenţa permanentă a vrăjitoarelor în scenă într-un desen sugestiv al mişcărilor fără vorbe e simbolul destinului, accentuat pe tot parcursul spectacolului şi de muzica de chitară live.

Elvira de Brigitte Jaques, Piccolo Teatro di Milano, regia: Toni Servilllo

Spectacolul, după cartea Molière et la comedie classique de Louis Jouvet, reprezintă cele şapte cursuri de teatru ţinute de Louis Jouvet la Conservatorul Naţional de Artă Dramatică din Paris, în timpul ocupaţiei naziste. Pe scena goală, luminată ca pentru repetiţie, cu fundal negru, două scaune şi un aparat de radio, la care se aude din când în când vocea lătrat-metalică a lui Hitler, se repetă a doua confruntare a Elvirei cu Don Giovanni. Este scena în care nefericita iubită a seducătorului Don Giovanni vine să-l implore să se căiască, ca să-şi salveze sufletul. Toni Servillo regizor şi interpret al lui Jouvet şi talentata sa elevă Cludia, Petra Valentini, dezvăluie treptat, într-o magistrală lecţie de actorie pe viu, cum decurge o repetiţie, care sunt treptele pe care le parcurge actorul până la înţelegerea şi stăpânirea deplină a rolului. Cum ajungi să transmiţi sincer, netrucat, dincolo de scenă, complicatul univers al unui personaj. Se lucrează pe un text clasic, Molière, în stilul teatrului de artă. Ar putea părea desuet azi, când poţi recurge cu uşurinţă la multiple trucuri tehnice. Şi totuşi, demonstraţia din acest spectacol îţi arată şi îţi transmite ţie, spectator, legile de bază, eterne, care sunt temeiul artei actoriceşti. O demonstraţie  adevărată, nuanţată, într-un cuvânt rafinamentul simplităţii, care desluşeşte etapele şi frământările descifrării unui rol până la interpretarea finală, desăvârşită, menită să iasă la rampă. Un final împlinit însă, doar în faţa Maestrului, deoarece Claudia, evreică, nu mai ajunge să joace pe scenă în timpul ocupaţiei naziste rolul  Elvirei.

Sons of a Bitch de Saulus Šaltenis, Lithuanian Drama Theatre, Klaipeda, Lituania, regia: Eimuntas Nekrošius

Piesa creată special de autor pentru regizor, după romanul său omonim, a avut premiera în martie 2018 şi reprezintă ultimul spectacol al acestui uluitor regizor, Eimuntas Nekrošius. Lituania a aniversat şi ea în  2018 o sută de ani de existenţă ca stat independent.

Acţiunea e plasată în secolul al xviii-lea când Lituania Minor, regiunea Klaipeda, făcea parte din Prusia. Istoria ţării se reconstituie din micile istorii ale celor zece personaje în casa văduvei pastorului Kristijonas, eroul comunităţii, prezent pe patul-catafalc pe tot parcursul spectacolului. Regizorul te duce într-un  univers straniu – prezent şi în alte spectacole ale sale, precum celebrul Macbeth, văzut cu ani în urmă la Festivalul Shakespeare de la Craiova – în care eresurile, credinţe străvechi, vrăji şi superstiţii se împletesc cu cutume creştine. Întâmplările fiecărui persoanj, văduva, mama lui Kristijonas, învăţătorul, iubita, doctorul, cerşetorul-diavol sau clopotarul se leagă, fac referiri la pastor. Obiectele – simboluri sunt încărcate de grele semnificaţii. Clopotarul poartă cu el mereu o buturugă ca un Sisif, semn al păcatului greu, de neiertat, făptuit faţă de semenul nevinovat. Furtuna din suflet sau furtuna istoriei e jucată suflând bucăţele de polistiren într-un borcan, (interpreta Mariei mi-a mărturisit că, de fapt, se suflă în lapte). În toate spectacolele sale, Nekrošius foloseşte elemente naturale, focul, apa, lemnul. Fidelă casei, oamenilor, este doar căţeaua albă, cea care a fost ţintuită de pământ cu cuie şi care îi ajută să treacă uşor pragul spre dincolo. Un spectacol într-o desfăşurare alternantă de lent-alert aflat sub semnul miraculosului, în care actorii, magistrali stăpâni pe tehnica interpretativă şi corporală, ai impresia că plutesc pe scenă, susţin reprezentaţia  la nivelul unei partituri muzicale perfecte.

Nekrošius spunea: „Teatrul, ca şi natura umană, nu poate fi complet explicat sau înţeles. În literatură, în artă, sentimentele se mişcă prin intermediul hârtiei, al ecranului, în muzică prin intermediul sunetelor. Însă în teatru totul se mişcă prin intermediul vieţii“.