ALICE VALIERA MICU: DIMENSIUNILE IERTĂRII

Act voluntar sau instinctual, virtute, slăbiciune, cale de purificare, premisă pentru întoarcerea în sine, manifestare a iubirii, sunt toate ipostaze individuale ori chipuri ale iertării, una din temele în jurul căreia este construit spectacolul Neguţătorul din Veneţia, în varianta regizorală aleasă de Tompa Gábor la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, a cărui premieră a avut loc în 27 septembrie. Apreciatul director al instituţiei i-a avut alături în configurarea acestui spectacol pe Dragoş Buhagiar, care semnează scenografia, pe András Visky cu dramaturgia şi pe Ádám Nádasdy, traducătorul în limba maghiară.

Neguţătorul din Veneţia este unul din textele controversate, care a cunoscut în diferite epoci interdicţia de a fi pus în scenă sau, în cel mai bun caz, piesa a fost jucată rar, cel puţin în România. Scrisă într-un context elizabethan iudeophob, piesa a fost pe rând utilizată ca mijloc de propagandă nazistă, pentru ca acum să fie reconsiderată şi să cunoască montări dintre cele mai diverse, de la clasica transpunere fidelă epocii alese de Shakespeare, până la spectacole îndrăzneţe, în care actorii joacă în apă, pe picioroange.

O afacere garantată cu o cantitate de carne umană apare de multe ori în legende şi povestiri vechi din întreaga lume. O versiune îi aparţine italianului Ser Giovanni Fiorentino în colecţia sa de poveşti, Il Pecorone, scrisă la sfârşitul secolului al xiv-lea şi tipărită în 1558, considerată a fi sursa principală a lui Shakespeare. La Ser Giovanni povestea începe cu un negustor bogat, Ansaldo şi finul său, Giannetto, căruia îi dă pe mână o navă încărcată cu bogăţii pentru a face comerţ în străinătate. Tânărul Giannetto, aflat în portul Belmont, încearcă să câştige mâna unei femei, iar pretendentul trebuie să petreacă o noapte întreagă cu ea, altfel fiind pedepsit cu pierderea tuturor proprietăţilor. Giannetto eşuează de două ori şi de fiecare dată îl cheamă pe naşul său în ajutor. La a treia încercare, o tânără îi spune că este adormit cu vinul oferit. Giannetto câştigă mâna femeii, uitând că fericirea sa nouă a fost cumpărată de generozitatea naşului său, Ansaldo, nevoit să împrumute bani de la un evreu, cu promisiunea unei jumătăţi de kilogram din carnea sa drept garanţie dacă nu ar fi plătit suma.

Deznodământul pare şi el inspirat din comediile italiene de dragoste, cu intrigi şi deghizări. În Zelauta de Antoni Munday, tipărită în 1580, autorul spune povestea a doi prieteni, îndrăgostiţi de două fete, dintre care una este fiică de călugăr bogat. Ei garantează cu ochii lor un împrumut şi sunt salvaţi de inteligenţa femeilor tinere, deghizate ca avocaţi. Ei folosesc argumentul potrivit căruia nu trebuie să se verse nicio picătură de sânge la extragerea plăţii.

În varianta sa strict contemporană, Neguţătorul lui Tompa Gábor spune o poveste verosimilă şi tulburătoare, pusă sub semnul interacţiunii intermediate şi condimentate extrem de divers cu acţiuni de violenţă mimată, batjocură, sugestii sexuale, ironie, umor, înjurături, sensibilitate, în căutarea perpetuă a echilibrului. Tompa Gábor propune o lectură regizorală ce actualizează textul shakespearean până în cele mai mici detalii, cu personaje din viaţa noastră. Departe de moleşeala stereotipiilor, Tompa Gábor şi Dragoş Buhagiar propun o extrem de umană frescă, mixând viaţa cotidiană şi istorică, referinţa de actualitate, mentalitatea epocii în care a fost scris textul, expresia colocvială, camera de filmare a telefonului mobil, obiectele vieţii de zi cu zi.

Primele scene fac parte mai degrabă dintr-un spectacol de televiziune, personajele îşi trec microfonul de la unul la altul, cântă, iar secvenţele sunt stridente. Show-ul dinamic se diluează treptat, iar spectacolul se aşază în matca verosimilităţii, pierzând nuanţa artificială iniţială. Gândit pentru a stârni compasiune pentru Shylock, spectacolul conţine scene de o duritate extremă, chiar dacă faptele sunt simulate, cum este scena „botezării“ lui Shylock dintr-un pet, mimându-se o micţiune. Însă adevăratul personaj principal nu este nici Shylock, întruchipat magistral de Zsolt Bogdán, nici Porţia jucată de Györgyjakab Enikø, cu tot deznodământul datorat inteligenţei şi iscusinţei cu care a fost înzestrată de autor, aşa cum ştim foarte bine din text, stârnită de iubire. Adevărata vedetă a acestui spectacol e scenografia, atât cu decorul, cât mai degrabă cu subtilitatea costumelor. Conturând un spaţiu scenic caracterizat de corporalitate şi funcţionalitate, Dragoş Buhagiar a construit literalmente o bucată din Veneţia, aşa cum ar fi ea alcătuită cu mijloace contemporane, astfel încât a depăşit noţiunea de decor şi a dus-o la un alt nivel. Piloni masivi, balcoane solide, scări metalice, toate închegate fără să se vadă vreun capăt de şurub, o podea neagră în care se oglindeşte totul precum în apele Adriaticii. În mijloc, un lift semicircular funcţional urcă şi coboară cei 8 metri. Ideea liftului o regăsim şi în alte spectacole europene, la regizori cum e Christoph Marthaler, dar aici liftul este, pe rând, camera luminată în care Shylock şi Jessica se pregătesc pentru un ritual religios cântând, ceea ce constituie secvenţa de început a spectacolului, apoi este cabina de translator şi principala supapă prin care personajele intră şi ies de pe scenă, în-tr-un du-te-vino pe verticală. Balcoanele conţin când informaţii bancare şi bursiere, atunci când Antonio stă la o măsuţă ca la o cafenea veneţiană, când sunt ecrane unde apar în fotografii curtezanii Porţiei (între actorii teatrului e strecurat cu ingeniozitate şi scenograful, devenind personaj episodic); tot acolo sunt proiectate imagini filmate live chiar de personaje. Pentru scenele de interior sunt aduse în văzul tuturor, ca pe un platou de filmare, o sofa, un candelabru şi portretul unui celebru mogul media italian. Spaţiul se converteşte cu uşurinţă, devenind teren de sport, parcarea unui hypermarket sau sală de judecată. Fiind o ilustrare contemporană a dramei negustorului, costumele sunt cele de azi: ţinute business, cu cămăşi şi cravate, pantofi tari, serviete şi fuste mini, sandale cu tocuri transparente, materiale lucioase. Poate vă întrebaţi ce e special aici, ei bine, personajele nesemite aveau fiecare un element roşu sau din gama de nuanţe adiacente. Iată cum a răsturnat scenograful povestea din punct de vedere vestimentar! Dacă în Veneţia epocii originare evreii erau obligaţi să poarte un basc roşu, personajele din acest spectacol aveau cravata, bretelele, pantofii, servieta de culoare roşie sau brun-roşcat; chiar scenograful a ieşit la rampă alături de actori şi de regizor purtând un sacou ruginiu. Recuzita este şi ea adaptată, curtezanii Porţiei nu mai aleg casete, ci încearcă parole pe trei laptop-uri, Moş Gobbo cel orb intră pe scenă cu o trotinetă şi apoi cu un cărucior de cumpărături. În rest, puţine obiecte, actorilor li s-a lăsat un spaţiu aerisit, în ciuda masivităţii decorului care nu a fost utilizat la capacitatea sa maximă, mai ales pe înălţime, balcoanele slujind mai mult ca suporturi pentru ecrane decât ca spaţiu pentru dialog.

Remarcabil este faptul că tuturor personajelor, chiar şi celor episodice, li s-a oferit o partitură bine conturată, cu care pot da măsura talentului. Spectacolul s-a încheiat cu cântecul din debut, căruia îi dă glas doar Jessica plângând soarta părintelui său şi a neamului, singurii care nu reuşesc să intre în dimensiunile iertării de care se bucură, pe rând, cu toţii.