MARTA PETREU: UNDE S-A DUS FRUMUSEŢEA

Publicăm în avanpremieră un fragment din romanul fluviu Trilogia transilvană  (Erdélyi történet) a contelui  Miklós Bánffy, stăpînul – printre altele – al castelului şi domeniului de la Bonţida. Revista noastră nu se află la prima publicare a unui fragment din Trilogia transilvană, în numărul 6 (289) din 2014 am mai avut un „Dosar Miklós Bánffy“, în care cele două texte de prezentare a autorului şi a creaţiei lui majore au fost urmate de un fragment din Trilogie, în  traducerea superbă a lui Marius Tabacu. Între timp, traducătorul şi-a dus munca la bun sfîrşit, iar romanul contelui Bánffy se află în curs de apariţie la Editura Institului Cultural Român.

Scris în deceniul al patrulea al secolului trecut, romanul lui Miklós Bánffy este o fastuoasă naraţiune despre Transilvania şi despre Imperiul Austro-Ungar în anii premergători Primului Război Mondial. Am selectat pentru acest „dosar“ una dintre descrierile castelului şi parcului de la Bonţida (Dieneşti, în versiunea românească a romanului) – locul unde acum este găzduit vară de vară „Electric Castle“, unul dintre festivalurile de succes ale Clujului.

Le mulţumim Editurii Institutului Cultural Român şi dlui Sorin Gherguţ pentru permisiunea de a publica acest fragment. Apostrof

Marta Petreu

 Unde s-a dus frumuseţea

– fragment–

Autorul şi-a creat un alter ego în tînărul conte Bálint Abády – numele Abády face referire la prima posesiune a familiei Bánffy, în localitatea Abád1 –, care a renunţat la diplomaţie şi s-a întors acasă, în Transilvania. Aici îl aşteaptă mama sa – tatăl i-a murit demult – şi pămîntul, proprietăţile risipite prin tot Ardealul, dintre care cea mai importantă este Dénestornya (în echivalarea românizantă a traducătorului, Dieneşti), care descrie fără îndoială castelul cu parc de la Bonţida; or, prin chiar denumirea domeniului, Dénestornya, autorul face trimitere la un strămoş cvasimitic, Dénes (adică Dionisie), primul din familie venit în Transilvania, ca voevod (în prima treime a secolului al XIII-lea).

Naraţiunea, care curge egal ca un rîu leneş de cîmpie, începe cu drumul pe care-l face Bálint Abády, într-o după-amiază dulce de toamnă timpurie, undeva lîngă Tîrgu Mureş, pentru a ajunge, cu o birjă închiriată, la castelul familiei Laczók. E un drum fatal pentru Bálint, deoarece aici, printre zecile de invitaţi, o întîlneşte pe Adrienne Milóth, vechea sa prietenă din vremea studenţiei la Cluj, fata cu paşi „prelungi“. Întîlnirea cu Adrienne – care între timp se căsătorise cu Pál Uzdy, un bărbat cu înfăţişare accentuat diabolică, şi avea o fetiţă – este începutul unei istorii de dragoste pe care prozatorul o reface în toate detaliile, arătînd cum trece un bărbat de la dorinţă, prin ambiţia de-a poseda, la iubire, iar în final la fatala iubire-pasiune. Iar prozastic vorbind, povestea lor de dragoste devine un bun pretext pentru ca prozatorul să prezinte evenimentele mondene cu ocazia cărora cei doi amanţi se pot întîlni fără a bate prea tare la ochi.

Dramatica poveste de dragoste dintre Bálint şi Adrienne, nu lipsită de episoade care surprind mentalitatea socio-morală a epocii ori de elemente apăsat gotice, formează coloana vertebrală a romanului. Ca într-un joc de oglinzi anamorfotice, această iubire plină de încercări are un permanent termen de comparaţie în biografia vărului lui Bálint, contele compozitor László Gyerøffy, care cedează moralmente încă de la primele ispite şi piedici, iar apoi se degradează ireversibil.

Iubirea dintre contele László Gyerőffy şi Klára Kollonich, împreună cu urmările ei, formează cel de-al doilea fir narativ important al romanului. Lipsit de amîndoi părinţii – mama sa fugise cînd el era copil, iar tatăl lui se omorîse de disperare –, László este un talentat interpret şi compozitor, autorul unui „Vals macabru“ simptomatic pentru frumuseţea spartă în disonanţe a propriei lui fiinţe. Respins de părinţii Klárei şi apoi de Klára însăşi (deoarece recidivase în jocul de cărţi la cazinou), tînărul conte coboară treaptă cu treaptă scara degradării sociale şi umane. Ca jucătorul lui Dostoievski, el joacă pulsional la cazinou şi pierde sume uriaşe, iar norocul şi nenorocul lui constă în faptul că, din motive rămase inexplicabile, femeile îl plac, îl iubesc şi-l aleg, aşa că este salvat pe rînd de contesa Fanny Berédy, apoi curtat de bogata şi frumoasa Dodó Gyalakuthy şi scos din şanţ – la propriu, pentru că era beat şi bolnav – de o femeie de afaceri, Sára Lázár; dar el rupe rînd pe rînd fiecare relaţie, pentru că nu vrea să fie un bărbat întreţinut, ca locotenentul major Egon Wickwitz, care estorca femeile din înalta sau mai puţin înalta societate. Ca atins de mult invocatul în roman „blestem maghiar“, el îşi pierde averea în favoarea intendentului de la Dieneşti, Kristóf Ázbej, care era omul de încredere al mamei lui Bálint. Din talentatul şi ambiţiosul studios al tehnicilor componistice, László, retras într-o casă de servitor din satul fostei lui proprietăţi, se îndeletniceşte cu băutul, braconajul şi… furtul de găini de la Kristóf Ázbej. Dar şi în halul acesta ultim de dezagregare mai face, fără voia lui, o cucerire: Regine Bischitz, fetiţa-adolescentă a băcanului din vecini, se îndrăgosteşte de el şi îl îngrijeşte cu fervoarea primei iubiri – însă, din instinct de posesiune, nu îl anunţă pe Bálint că verişorul lui e grav bolnav, aşa că László va sfîrşi în braţele ei. Semnificativ pentru înalta societate din care face parte este faptul că nici una dintre rudele sale dornice să îl ajute nu reuşeşte să facă nimic pentru el, căci el li se scurge printre degete ca gelatina lichidă. Prin caracterul inert-cleios al personalităţii lui, László, personaj mai complex decît multe altele din Trilogia… lui Miklós Bánffy, aparţine aceleiaşi familii de „lunatici“ ca Lucu Silion din romanul lui Vinea.

Dacă iubirea lui Bálint are un pandant anamorfozat în povestea de dragoste a lui László Gyerøffy, iubirea eşuată a acestuia din urmă pentru Klára şi consecinţele dezastruoase ale eşecului său se proiectează într-o oglindă şi mai grotesc-deformatoare: şi anume, în biografia baronului Egon Wickwitz, penibilă pentru buna societate şi pentru onoarea militară; căci locotenentul major Wickwitz, poreclit în secret „Viţică“, este plin de datorii şi manipulează naivitatea unor doamne pentru a le stoarce de bani. Traseul lui de escroc sentimental trece – uneori cu succes, alteori nu – pe la contesa Dinóra Abonyi Malhuysen, care-i semnează poliţe bancare, se învîrteşte o vreme în jurul bogatei Dodó Gyalakuthy, cu gîndul de a se însura cu ea, o seduce, cu acelaşi gînd, pe una dintre surorile mai mici ale contesei Adrienne Uzdy, pe Judith Milóth, iar aceasta, ca o Nataşa Rostova în variantă transilvană sau ca englezoaica Lydia din Mîndrie şi prejudecată, e gata să fugă şi să se căsătorească în taină cu el, şi numai un noroc ieşit din comun face ca episodul să rămînă secret. La fel, Wickwitz îşi încearcă puterile de seducător oriunde crede că  există bani, aşa că trece firesc, însă fără succes durabil, în lumea burgheză, la văduva Sára Lázár.

Înainte de Trilogia transilvană, autorul, care şi-a încercat talentul scriind piese de teatru, a publicat şi un roman psihologic de mică dimensiune, Reggeltøld esting (De dimineaţa pînă seara, 1927); personajele din Trilogie… nu sînt în niciun caz lipsite de dimensiune psihologică, dar analiza şi autoanaliza lor nu atinge nivelul tragic la care a tins autorul să îşi situeze naraţiunea. Nici chiar iubirea gravă şi greu încercată dintre Bálint şi Adrienne cea cu înfăţişare de fată nu ajunge, din punct de vedere psihologic, la scene şi (auto)analize zguduitor-tragice. Autorul i-a dedicat însă o împlinire de alt fel, în alt registru. În Trilogia transilvană, Adrienne (personaj cu cheie, în care contemporanii lui Miklós Bánffy au indentificat-o pe contesa Syilvássy Karola) beneficiază de portretul cel mai intens şi mai enigmatic. Ea este introdusă în naraţiune printr-o descriere elogioasă, dar amăgitoare, ca „o fată aparte, cu capul pe umeri“, deosebită de altele pentru că e „foarte inteligentă“, şi cu care Bálint are, de pe vremea studenţiei, o relaţie de prietenie pură. Ca trăsătură care o individualizează, Bálint pomeneşte paşii ei „prelungi“, ce-l fac să se gîndească, în aparenţă, la o operă de artă, la „tabloul Dianei, comoara sălii Fontainebleau de la Louvre“. În momentul cînd se îndrăgosteşte de ea şi vrea s-o cucerească,  Bálint îşi dă seama, cu uimire, că frumoasa femeie cu înfăţişare „zveltă“ şi „semeaţă“ de fată are un straniu aer „feciorelnic“, dar „nimic de femeie în ea“, şi că, de fapt, Adrienne „nici măcar nu e femeie în adevăratul sens al cuvîntului“. Apoi, exasperat că ea îi respinge curtea, dragostea, mîngîierile, o provoacă:

„Mi-am dat seama că eşti o impostoare periculoasă. […] Este o mare înşelătorie. Cu atît mai mult cu cît gura, ochii, părul ca abanosul, toate îşi aduc obolul la această cacealma, dîndu-ţi un aer de… de femeie – cu toate că nu eşti altceva decît o fetiţă ignorantă, care habar nu are despre ce vorbeşte, cu false aparenţe de maturitate. Ca sfincşii din mitologia greacă, pe jumătate femei, pe jumătate… pe jumătate… monştri“.

• Interior din castelul de la Bonţida. 1935

Gesturile şi ocupaţiile în aparenţă comune ale acestei fete-femei, şi anume: felul cum se joacă cu animalele, cu un arici, de exemplu, plăcerea ei de a cutreiera fără nicio teamă şi de una singură pădurile, plăcerea ei de-a planta şi îngriji grădina şi pădurea, grija pentru cei bolnavi, care o face să-şi însoţească mama, apoi una dintre surori, la tratament etc., etc., toate sînt de fapt trăsături ale arhetipului mitic în care a plasat-o de la bun început, cu o ingeniozitate literară de înaltă clasă, autorul: zeiţa Diana, a vînătorii şi sălbăticiunilor. Aşa că nu la o operă de artă, un tablou de la Louvre, trimite de fapt autorul cînd se gîndeşte la paşii prelungi ai lui Adrienne, ci la însăşi zeiţa figurată în respectiva operă de artă. Zeiţa cu înfăţişare băieţoasă şi comportament frigid, la antipod de cel al Afroditei, avea între atribuţii protejarea vegetaţiei şi a animalelor, cu deosebire a celor tinere, precum şi îngrijirea şi uneori chiar vindecarea miraculoasă a bolnavilor. Obiceiul ei era să cutreiere, ziua şi mai ales noaptea, sub clar de lună, ca zeiţă selenară ce era – ziua aparţinîndu-i fratelui ei, Apollo – pădurile, adesea însoţită de haita ei; Adrienne, la rîndul ei, este o noctambulă, iese sub clar de lună sau îşi primeşte iubitul/amantul la ea sub acoperirea nopţii.

Rigorismul moral cu care contesa Adrienne respinge la început dragostea şi adulterul, iar apoi, cînd totuşi îşi înşeală bărbatul, intenţia de a se pedepsi prin sinucidere pentru culpa sa, căci nu-şi poate închipui cum ar putea trăi ca impură, se află de asemenea în legătură cu atributele zeiţei: ca-n istoria Fedrei şi a lui Hyppolitus, zeiţa este sever-pedepsitoare cu femeile care cedează iubirii sau înşeală. Pînă şi detaliul că, uneori, Adrienne are „o privire ca de leoaică“, ţine de atributele Dianei, care poate deveni ca o leoaică. Episodul cel mai cunoscut din mitul zeiţei – îmbăierea Dianei, surprinsă involuntar de Acteon, ceea ce i-a adus acestuia pedeapsa metamorfozării în cerb şi moartea atroce, căci a fost sfîşiat de propria sa haită – există bineînţeles şi-n Trilogia transilvană, dar în variantă îmblînzită: într-una din întîlnirile lor pe munte, în pădure, Adriennei i se face cald şi doreşte o baie, aşa că Bálint o conduce într-un loc unde rîul face un mic golf, iar ea coboară şi se scaldă în apa rece de munte:

„Deodată, pe oglinda apei apărură cercuri concentrice de valuri azurii. Iar în mijlocul lor, din vaporii care înceţoşau văzduhul apăru, ca o nălucă albă, un trup de femeie! O arătare mirifică, păşind cu braţele ridicate în apa care-i ajungea pînă la glezne, pînă la genunchi, din ce în ce mai sus. Părul ei era mai negru decît lichenii de pe stîncile din jur, de pe scoarţele copacilor, atît de negru încît părea că-i pluteşte deasupra trupului. Se apropia de torentul învolburat, tot mai adînc şi mai înspumat de furia prăvălirii sale în hăul de sub stînca ce îi stătea în cale. / Era o vedenie desprinsă dintr-un vis, o nimfă a pădurii care se scălda în îmbrăţişarea naturii, întruchiparea zeiţei Artemis. Se întoarse încet spre el, cu braţele ridicate peste coroana întunecată a părului ei. Apa înspumată îi mîngîia deja gîtul, sfîrcurile sînilor şi triunghiul întunecat al feminităţii sale, care păreau scufundate într-un clopot de sticlă.“

• Castelul de la Bonţida, în plină splendoare. 1935

Scalda Adriennei ca replică a scaldei Dianei este introdusă atît de abil din punct de vedere literar, încît, deşi trimiterea la arhetip este explicită – „Era o vedenie desprinsă dintr-un vis, o nimfă a pădurii care se scălda în îmbrăţişarea naturii, întruchiparea zeiţei Artemis“ – faptul că ea reproduce un fragment dintr-o istorie divină poate trece neobservat.

Ţinînd cont de relaţia aparte care există între zeiţă şi căprioare/ cerbi – de pildă, Diana a salvat-o pe Iphigenia de pe rugul de sacrificiu, înlocuind-o cu o căprioară, iar „Diana a fost îmblînzită prin acest sacrificiu“2; iar pe Acteon l-a transformat în cerb, şi n-a oprit haita de cîini pînă cînd vinovatul n-a fost sfîşiat – putem presupune că două secvenţe din romanul lui Miklós Bánffy, petrecute la munte, în pădure, în care Bálint asistă la „jocul sălbatec al iubirii“ acestor sălbăticiuni, fac parte din acelaşi registru mitic în care autorul a proiectat neîmplinita sa povestea de dragoste cu frumoasa Szilvássy Karola. Aceste scene cu sălbăticiuni – un cerb uriaş, boncănind din adîncuri de dorul perechii, aşa cum Bálint însuşi tînjea de dorul iubitei; apoi, o căprioară care-şi ademeneşte „curtezanul“ de parcă l-ar fi îndemnat: „Vino dragul meu, hai la mine!“, şi-l aleargă pînă la pierderea răsuflării pe coastele de munte, aşa cum Adrienne însăşi îl atrăgea pe adoratorul ei şi-apoi se îndepărta de el, făcîndu-l s-o urmărească – par nu simple descrieri ale splendorii lumii vii, în care de altfel Miklós Bánffy excelează, ci destăinuri camuflate, mărturisiri făcute prin ricoşeu.

ªi alte personaje sînt puse de autor sub o cheie simbolică. De pildă, László Gyerøffy stă sub semnul cifrei 9 (nouă). ªi anume, pe vremea iubirii lui cu Klára Kollonich, ca să mascheze adevăratul motiv pentru care stau de vorbă la hipodrom, iubita lui îi dă o bancnotă şi-l trimite să parieze la curse: „Grăbeşte-te la casierie – apoi, ca să distragă şi mai bine atenţia celor din jur, scoase din poşetă o bancnotă, adăugînd: Pariază zece coroane în numele meu!“. El pariază la întîmplare: „Nouă“ – strigă el la nimereală“, pierde, iar cînd e întrebat ce-a pierdut, răspunde, spiritual, în stilul monden al lumii aristocratice: „A, nu, o nimica toată, doar întreaga mea viaţă – îi spuse în glumă“. Biletul ghinionist la curse se dovedeşte însă ghinionist pentru întregul lui destin, căci din acest moment legătura lui cu Klára se destramă ca-ntr-un vis rău, iar el intră pe panta ireversibilă a declinului social şi moral. Căci nouă, obsesiv prezent în toată mitologia greco-romană, este un număr ritualic, cu o încărcătură simbolică grea. În seria finită a cifrelor, 9 (nouă) este ultima. După cum spune Dicţionarul de simboluri, nouă anunţă un sfîrşit şi un nou început, dar pe un alt plan3 – în cazul vieţii lui László Gyerøffy, vesteşte chiar dramatica schimbare de destin, care-l va duce cît se poate de jos, nu numai în sărăcie, ci şi în degradare, pînă la orgiile cu cele mai jalnice prostituate. La moartea lui, biletul mai exista încă, păstrat cu grijă în buzunarele unui elegant costum, la rîndul lui ţinut cu obstinaţie de nefericitul conte ca haine în care să fie îngropat. Fără să-i cunoască provenienţa şi semnificaţia, Bálint i-l lasă în buzunar, aşa că László este înmormîntat avînd asupra lui biletul pe care, la propriu, îşi jucase viaţa toată.

1. Informaţie preluată din Lukács József, „Contele-scriitor“, în Apostrof, anul XXV, nr. 6 (289), iunie 2014.

2. Ovidiu, Metamorfoze, traducere de David Popescu, Bucureşti, Editura ªtiinţifică, 1959, p. 320.

3. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionnaire des symbols, Paris, Robert Lafont/ Jupiter, 1982, p. 665.