DAN GULEA: DUBLURILE SCRISULUI

Monografia Xeniei Negrea (Florin Mugur şi poetica exasperării, Bucureşti: Eikon, 2018, 384 p.) readuce în discuţie un poet proteic, Florin Mugur (1934-1991), care a fost ataşat, de-a lungul timpului, diferitelor formule estetice. Lucrarea este aşteptată de martorii epocii; o spune, cu un scepticism arhisuficient, Eugen Negrici, pe coperta a IV-a a acestui volum: „pe punctul de a fi uitat de un mediu cultural cum este cel de astăzi (…) poetul este, în sfârşit, subiectul unui studiu şi încă al unuia excepţional“.

Timpul pe care poetul îl traversează, de altminteri, este unul mult prea generos în transformări şi ranversări – începând cu 1948 (când Florin Mugur / Legrel Mugur debutează), continuând cu redescoperirea esteticului de la finele proletcultismului, apoi cu formulele esopice ale neomodernismului – în fine, ajungând la primii paşi ai postmodernismului – iată foarte multe paradigme poetice: „perioada de început e dominată de figura teribilă a lui Labiş, dar în-tr-un poem Mugur îşi leagă scrisul de stilul lui Mihai Beniuc. Poezia din cea de-a doua etapă a creaţiei sale este obturată mecanic de spectacularul lirismului nichitastănescian, pentru ca după 1983 producţiile sale să fie interpretate ca încercări de înscriere în noul tip de poetică, postmodernist“. Aceasta este şi premisa de la care porneşte autoarea, pentru a o demantela, sistematic, prin aşezarea operei lui Mugur sub semnul unei alte influenţe, al unui alt curent, al expresionismului. De altminteri, analiza operei lui Florin Mugur este urmată de un studiu considerabil despre „O poetică a expresionismului sau despre poetica exasperării“, unde Xenia Negrea coboară la începutul secolului trecut pentru a recompune in situ identitatea Der Sturm şi Der blaue Reiter.

Autenticitatea lui Florin Mugur este exprimată, în această primă cercetare monografică dedicată poetului (la origine, o teză de doctorat), prin metaforele specifice unei estetici a grotescului utilizate consecvent în opera sa; între „jumătate de om“, opţiune pentru descinderi în lumea ce nu mai este mirifică a basmului, şi „bufoniada“ pe care o joacă fie prinţul, fie regele, eul poetic parcurge epocile şi îşi joacă mereu cartea supremă; o punere în abis importantă pentru cel care a fost redactor la Cartea Românească, de la refondarea Editurii de către Marin Preda (1970) până la finalul vieţii sale (1991) şi a participat la cele mai importante bătălii cu cenzura pentru ca volume semnificative să poată apărea, mai cu seamă în anii 1980, redactând unele dintre ele cu semnătura Legrel Mugur; în acelaşi timp, în a doua parte a anilor 1980, autorul Florin Mugur a semnat texte encomiastice adresate Conducătorului.

Xenia Negrea urmăreşte tragedia lui Florin Mugur, „călău şi victimă“, care a început să scrie într-un timp al alegerilor binare, a ascultat instinctele zilei şi a servit în cele mai dificile redacţii (cum ar fi redactarea şi, în fond, cenzurarea, la cererea şefului ierarhic, a unui Sadoveanu cam „cosmopolit“ în Dumbrava minunată, ediţie de obsedant deceniu), a stihuit despre eroii proletari ai zilei, pentru a scrie, apoi, de la volumul Mituri (1967) şi, mai ales, Cartea regilor (1970), un univers specific, care nu mai ţine cont de distincţiile formale proză / poezie.

De opera lui Florin Mugur, capabil să pună întrebări despre lumea în care trăia şi să facă şcoală de jurnalism cultural în convorbirile cu Paul Georgescu sau cu Marin Preda (foarte bine contextualizate, prin raportare la opera artistică a lui Mugur, şi, deopotrivă, abil în a-şi pune întrebările interioare care contează), autoarea se apropie cu metode diverse, de la trauma studies la analiza tematică şi psihocritică, pentru a decela motivaţiile unui poet care şi-a căutat întotdeauna dublul. Totul, pentru a alege, cumva, o altă soluţie decât cea discutată de comentatorii din epocă ai lui Mugur: apropierea poetului de un expresionism nu neapărat istoric (deşi atitudinile comparatiste sunt considerabile), cât de unul tipologic, extrăgându-l, într-o bună măsură, din arealul epocii sale, din poezia şi literatura anilor 1970-1980, cu care, de asemenea, comunică, în partea cea mai valoroasă a operei sale, cel puţin prin expresii ale intertextualităţii, prin ironie şi autoironie, printr-o hibridizare a genurilor.

Cele două cărţi ale Xeniei Negrea, una dedicată autorului Cărţii regilor, alta esteticii expresioniste (un studiu de aproximativ 50 de pagini), cuprinse în acest unic volum, probează că o modalitate de înţelegere a unui poet al dublului poate fi şi o abordare dedublantă. Astfel, tipul poetului expresionist descris cu minuţie în această cercetare poate fi şi un existenţialist, şi un postmodern, şi, desigur, un modern; este cheia în care poate fi citită ultima frază a acestui studiu secund, care trimite în mod expresiv la poetul Florin Mugur: „Expresionistul caută esenţa, adică adevărul, dar nu a ajuns mai departe decât să transforme întrebarea Cine sunt? într-o aserţiune de o exasperare perfectă: cine sunt –“.