MIRCEA MOŢ: GÂNDURI ŞI IMAGINI

Prin recentul volum, Cu gândiri şi cu imagini (Bucureşti: Cartea Românească, 2018), Cassian Maria Spiridon reaminteşte că ocupă un loc aparte în cadrul generaţiei sale, Gheorghe Grigurcu fiind îndreptăţit să afirme că el vine „cu o ofertă poetică atipică“, în măsura în care poetul se distanţează de „jemanfişismul“ şi de „rumoarea stradală“ ori de „patosul ironic“ al optzeciştilor, preferând, după criticul amintit, „o sobrietate uşor retractilă, cu o economie a verbului ce pare a păstra rezerva pudică faţă de sine“. Într-un interviu acordat lui Claudiu Târziu, Cassian Maria Spiridon consideră că poezia „este dar de la Dumnezeu“. „Nu cred, mărturiseşte poetul ieşean, că poţi scrie poezie dacă nu coboară harul asupra ta“. Asemenea convingere impune poeziei o dimensiune religioasă, nu însă la modul facil, aşa cum ne-au obişnuit o serie de poeţi ce se revendică de la acest gen de lirism. Religiozitatea poeziei lui Cassian Maria Spiridon, păstrând personalitatea discursului poetic, nu se finalizează într-un text obedient faţă de textul religios în sine. Autorul îşi asigură un spaţiu necesar şi generos în care ceea ce se înţelege prin religiozitatea poeziei sale se manifestă prin atitudini grave în faţa existenţei percepute în permanenţă în ipostaza ei de creaţie mărturisind, indirect, prezenţa creatorului. În egală măsură, el este pe deplin convins de faptul că poetul, totuşi, are un limbaj consacrat, ce nu trebuie confundat cu acela strict religios. Pentru Cassian Maria Spiridon, într-un spirit profund romantic (titlul trimiţând la Eminescu nu este deloc întâmplător), poetul rămâne un „mijlocitor“, care trebuie să decodifice în ultimă instanţă mesajul divin, ceea ce impune demersului său poetic evidente accente hermeneutice, dar şi să accesibilizeze în egală măsură acest mesaj prin disponibilităţile  propriei personalităţi artistice. Ceea ce trimite în fond spre substanţa poeziei. În amintitul interviu, poetul subliniază de altfel ideea că „poetul alege modul pe care-l consideră cel mai potrivit pentru a reda semnele de Sus“ – s.n.).

O asemenea înţelegere a condiţiei poeziei se concretizează într-o poetică a privirii (după cum bine remarca Gheorghe Grigurcu). Poetul acordă toată atenţia secvenţelor din realitate înţelese ca fragmente ale întregului, fără ca receptarea lor să se finalizeze într-un descriptivism spectaculos. Ele contează ca semne pe care poetul le reţine calm, însă cu o uşor sesizabilă melancolie, dar cu bucuria de a le fi descoperit el însuşi; le impune fără economie de cuvinte, într-un discurs cu accente elegiace, motivat de faptul că bucuria ochiului este temperată de gândul efemerităţii imaginii. Este mereu bănuită la Cassian Maria Spiridon replica pe care luciditatea o dă  spectacolului privirii, într-o poezie care, după o fericită formulare, „nu se desparte nici măcar râzând de metaforă, comparaţie şi epitetul ales“ (Ioan Holban): „O blândă lumină trimite copacul/ prin frunzele lui/ una câte una ele astupă/ cărarea unor minţi/ cu ambele mîini/ pe gâtul delicat al amiezii“. Cassian Maria Spiridon lasă întotdeauna loc unei perspective mai largi, spre spaţiul „de Sus“. O poezie precum Ochiul ca o plasă rămâne semnificativă pentru demersul său poetic, pentru privire şi ochi, în măsura în care dincolo de realitatea concretă se bănuieşte o altă prezenţă, mai greu de perceput. În felul său, şi Cassian Maria Spiridon „ridică însumarea“ de imagini concrete şi de fragmente, printr-un ochi „ca o plasă“, ce strânge şi concentrează imaginile înşelătoare, aducându-le în atenţia spiritului care le înţelege sub semnul altei condiţii: „lebede de aer/ cu gâturi/ plutesc prin fâneţe/ străjuite la capăt/ de nouri cu mişcări maiestuoase// trei turle iţindu-se în succesiune/ ne urmează printre colinele/ din stepa unor munţi bătrâni/ tociţi de vânturi/ de vremuri schimbătoare// e ochiul ca o plasă/ o vârşă ce adună timpuri şi întinderi/ pe retina nostalgiei care va să vie“. La Cassian Maria Spiridon bucuria contemplării lumii este în permanenţă dublată  de „gândirile“ poetului, ca garanţie a deplinei înţelegeri a temeiului imaginilor şi a realului. În acelaşi timp, privind lumea, eul se descoperă pe sineşi, îşi înţelege pe deplin condiţia, pe care o transcrie într-un ton de aparentă seninătate, dincolo de care pulsează, totuşi, o fină şi profundă tristeţe: „stai încremenit pe stânca înfiptă în nisip/ priveşti zarea/ valurile lovind ţărmul/ îmbrăţişând plaja// oameni şi câini pe faleză/ tu şi iubirea urmăriţi un pescador/ cu o singură pânză/ cum grăbit întretaie orizontul// întreagă-i bucuria contemplării/ pentru noi muritorii“. Motivele literare consacrate sunt supralicitate pentru a accentua perspectiva asupra lumii, rezervată unui poet care îşi temperează bine stările sufleteşti, chiar şi bucuria de a recepta un întreg de care este însă cu severitate delimitat  în condiţia sa de parte gânditoare a acestuia. Lumea ca teatru apare mai degrabă ca  sursă de melancolie, decât ca o conştiinţă a superiorităţii, cât timp individul îşi înţelege cu o temperată tristeţe condiţia distanţei
ce-l separă de realitate, fie aceasta şi una a pieţei de antichităţi, ea însăşi nelipsită de semnele trecerii: „eşti privitor ca la teatru/ în piaţa de antichităţi/ încăpătoare/ din faţa Catedralei/ mulţimea în mişcare/ curioasă îşi ridică ochii/ la arcadele gotice// o lumină tăiată de vitraliile anotimpului/ în mersul rotitor al carului electronic/ se strecoară printre frunze şi ramuri, răsucite de frigurile nopţii/ un acordeon îmbătrânit/ înalţă sunete într-o uşoară curgere/ la-ncrucişarea unor căi ce-ndrumă/ printre zidurile vechiului burg“. Din acelaşi unghi al ochiului („ca o plasă“), Cassian Maria Spiridon creează „peisaje“ esenţializate, în realitate concretizări ale unei scurte bucurii, îngăduită individului înaintea confruntării cu inevitabilul: „toamna se rostogoleşte/ peste inimi şi frunţi/ a venit anotimpul/ când frunza aşterne covorul pe drumul străjuit de iluzii/ călcăm mână în mână /agale privind peste câmpuri îmbrăcate în/ molatecă haină de brumă// ştiu/ ne-aşteaptă omături/ îngheţul din urmă/ zîmbim/ continuăm să păşim/ totul e atât de frumos“ (Mână în mână). Alteori, aproape eminescian, cu siguranţă însă în spiritul Cărţii, existenţa năzuieşte spre deschiderea către cosmic, ca semn al încercării individului de a se sustrage implacabilei treceri: „Cerna să ne curgă la picioare/ ce poate mai frumos să fie/ cu tine dragostea să fie iarăşi/ ce poate oare mai frumos să ţi se-ntâmple// s-asculţi cu draga ta în braţe/ greierii în seara răcoroasă/ nu-i altă clipă întocmai de frumoasă// să vezi şi stelele pe cer în rânduire/ cum legea lor o cere/ ca în versetele danteşti/ (e doar iubirea/ ce sori şi inimile mişcă)“. Uneori, poetul tulbură uşor imaginile realităţii în spirit fantast: „cu mişcări de balet o fecioară/ pluteşte peste albe câmpuri de omături/ cu miros de floare/ în tija unei aşteptări înţelepte/ îndrumă// o pasăre neagră taie/ dunele ridicate de visare/ trupuri electrice/ se strecoară printre propileele nopţii/ c-un zumzet de flutur/ degete în căutare pe harta unei geografii îngrijorate“ (Întunecate catarge). Dincolo de imagine, la Cassian Maria Spiridon se bănuieşte însă ideea, pe care spiritul o fixează, după ce ochiul „ca o plasă“ a reţinut suprafaţa lumii: „mire şi mireasă/ stau încremeniţi în jilţuri/ biete taburete descleiate/ nici preot şi nici dascăl nu mai ţin isonul/ moţăie în cap de masă/ printre resturi şi pahare/ ca la nunta din Cana/ după vinul cel bun“ (La Cana Galilei).

Dacă nu se desparte de metaforă şi de comparaţie sau de simboluri, Cassian Maria Spiridon nu se desparte nici de experienţa poeziei înseşi, indiferent de vârstele ei, recentul volum dovedind pe deplin aceasta.