a4

D-ale teatrului la „Echinox“

Ion Vartic

Pentru că toamna asta „Echinox“- ul devine cincantenar, Ion Pop mi-a cerut, cu insistenţa lui tipică de şef de şcoală literară, să evoc cîte ceva din activitatea teatrală a grupării şi din jurul ei. Direcţia propriu-zis teatrală s-a cristalizat ultima în gruparea „Echinox“ (apărută încă în 1968), şi anume, numai în 1974, odată cu noii veniţi în redacţia revistei Echinox. Avînd cu toţii instinct teatral şi înclinaţie irepresibilă către comedia all’improvviso, aceştia au înfiinţat trupa „Ars Amatoria“ şi s-au consacrat deplin prin Şcoala ludică, „eseul scenic“ scris şi regizat, în 1978, de Ioan Groşan. Dintr-o replică a montării lor scenice se vedea clar că „Ars Amatoria“ nu avea doar un program estetic, ci, mai ales, unul existenţial, purificator, într-o epocă istorică nefastă: „… teatrul face mereu marea greşeală de a deveni artă. În loc să trăiască, el se joacă; în loc să fie soluţie, el expune soluţii. Astfel s-a ajuns la situaţia absolut îngrozitoare să nu putem vedea teatru decît pe scenă“. De aceea, în modul cel mai propriu, „Ars Amatoria“ a fost o truppa comica all’improvviso nu numai pe scenă, ci, totodată, în stradă, în realitatea cea mai concret-cotidiană.

Dacă fondatorii trupei s-au îndreptat ulterior spre poezie, proză şi critică literară, urmaşii lor – mai actori decît primii – s-au mîntuit de epoca mohorîtă în care trăiau în primul rînd prin teatru. Spus mai explicit, ei au devenit, prin rigoare şi autocontrol, creatori de roluri, rivalizînd, fără exagerare, cu actorii profesionişti, dar avînd, precum fondatorii trupei, o calitate în plus, esenţială: erau filologi, aşa că înţelegeau mult mai repede sensul replicii, ştiau să frazeze corect, cu efect teatral instantaneu asupra spectatorilor. De-aici mi s-a născut ideea de a înfiinţa apoi, în 1990, cu ajutorul lui Marian Papahagi – pe atunci secretar de stat la Ministerul Învăţămîntului – o secţie de teatru în cadrul Facultăţii de Filologie din Cluj, una devenită pe parcursul dezvoltării ei facultate independentă.

Urmaşii – adică a doua şi a treia promoţie autointitulate „Ars Amatoria & fiii“ – s-au consacrat şi ei cu un spectacol devenit, la rîndul lui, emblematic pentru gruparea „Echinox“. E vorba de Englezeşte fără profesor, pieseta scrisă de Eugen Ionescu iniţial în româneşte şi reprezentată ulterior, în 1950, la Paris, sub titlul La Cantatrice chauve. Am montat-o, cu textul românesc, în premieră absolută, în 1980, reluînd-o, în alte versiuni scenice, în 1985 şi 1990. În 1980, Ionesco – cu acel „o“ final pentru numele româneşti transpuse franţuzeşte – era interzis în România, dar „Ionescu“, nume atât de banal, nu spunea nimic autorităţilor comuniste. În schimb, în 1985, cînd am reluat Englezeşte fără profesor într-o nouă montare, după cîteva reprezentaţii s-a sesizat Madam Cuţit. Adică Maria Vodă-Căpuşan, secretara de partid a Centrului Universitar clujean; fiind specialistă în teatrul francez, ştia foarte bine despre ce este vorba. A organizat formal o „vizionare“ (termen consacrat de cenzura comunistă) şi, după terminarea spectacolului a fugit din sală, lăsîndu-şi adjunctul să ne anunţe interzicerea. Am reuşit, însă, să mergem în turneu la Bucureşti, la Cenaclul din Tei, unde se adăpostise interzisul Cenaclu de Luni, deoarece preşedintele Centrului Universitar confundase sintagma „englezeşte fără profesor“ cu exerciţii practice de engleză înscenate.

Întrucît nu-l mai puteam juca totuşi pe Ionesco, ne-am îndreptat spre Caragiale, cu care însă am încurcat-o mult mai rău. Jucam, nu numai în Cluj, un spectacol cu mare priză la public, Temă şi variaţiuni, construit din şapte schiţe ale lui Caragiale şi înrămat, în debut, cu pieseta lui pre-pirandelliană, încă puţin cunoscută, Începem (cu accent pe discursul Doamnei Abracadabrante), iar în final cu textul său La mormîntul unei artiste. Nimeni nu credea că acest ultim text îi aparţine tot lui Caragiale, atît de bine ne reuşea întorsătura finală, tragic-patetică, a unui spectacol pînă atunci foarte comic, spus şi jucat cu mare savoare de către ars-amatori. Astăzi, aş zice că era un deznodămînt de „teatru al morţii“, cu o coregrafie de grup, în maniera lui Tadeusz Kantor: „Cînd actorul se retrage, şi mai ales de silă, simte catastrofa unor nenumărate morţi. Cînd el îşi ia adio de la garderoba lui, lasă acolo trupurile atîtor fiinţe, cari au fost carne din carnea lui“, adică „oameni toţi – nebuni şi cuminţi, proşti şi drăcoşi, buni, răi, geloşi, încornoraţi, naivi, infami, glorioşi, tîrîtori, deplorabili, ridiculi – dar toţi eroi, şi toţi, acuma, morţi“. Schiţele lui Caragiale erau legate unele de celelalte prin cînticele şi cuplete, cîntate de Ioan Gyuri Pascu, şi pe care, altădată, chiar le ascultaseră, în grădină la „Iunion“, personajele Nopţii furtunoase. Caragiale însă e subversiv prin definiţie, unul înnăscut. Îmi dau seama la ora asta că, dacă ar fi înscenat acum, vijeliosul său moment O lacună – referitor la faptul că „legea noastră penală prezintă o lacună“ – ar putea fi oprit cu menţiunea consacrată în comunism de „Nu e momentul“. În spectacolul nostru, cînd auzeau rostit răspicat pe scenă cuvîntul „tutulor“, spectatorii băteau din picioare şi aplaudau – li se părea că e o trimitere la felul în care îl rostea în discursuri Ceauşescu. Aşa că ne-am trezit iarăşi cu Maria Vodă-Căpuşan (bună cunoscătoare, de altfel, a lui Caragiale) şi cu adjunctul ei, pentru o nouă vizionare. Întrucît le-am arătat textul scriitorului, au plecat, pînă la urmă, cu coada între picioare. Totuşi, o altă întîmplare a făcut ca spectacolul acesta să fie interzis. În seara zilei de 1 Decembrie 1987, cu zece minute înainte de începerea spectacolului, cînd publicul se afla deja în sală, am fost chemat, împreună cu Liviu Maliţa, în foaierul Casei de Cultură a Studenţilor. Acolo, Nicolae Edroiu, secretarul de partid pe universitate, ne-a comunicat, pe un ton foarte ofensat, că el şi secretarul judeţean cu propaganda şi-au dat seama că „de 1 Decembrie ăştia îl joacă pe ăla care îşi bate joc de români. Toţi ungurii rîd de noi“. Spectacolul a fost, bineînţeles, interzis pe loc, iar spectatorii, trimişi la casă să-şi recupereze banii. Mie, Edroiu mi-a mai zis: „Mîine dimineaţă, la opt, să vă prezentaţi la Comitetul Culturii şi Educaţiei Socialiste“. Instituţia asta era acolo unde astăzi este Primăria. Cînd am ajuns, la opt fără cinci, Edroiu tocmai ieşea de acolo. Eram cam îngrijorat, trebuie să recunosc, însă preşedinta comitetului, Maria Cristian, s-a dovedit o femeie cumsecade. Cînd am ieşit de la comitet, în colţul Librăriei Universităţii, m-am întîlnit faţă în faţă cu adjunctul de secretar de partid al lui Edroiu. M-a întrebat cu ce mă mai ocup şi apoi a conchis: „Termină cu prostiile“. Spuneam mai înainte că eram cam îngrijorat, deoarece îmi venise în minte finalul nuvelei lui Milan Kundera, Nimeni nu va rîde, în care un asistent universitar făcea tot felul de farse, fără a ţine cont că „starea de spirit“ a epocii (adică a epocii comuniste) nu era potrivită pentru aşa ceva. Mă gîndeam că, dacă la „Cadre“ se vor uita puţin peste dosarul meu, vor observa că şase dintre interpreţii mei fugiseră în străinătate, iar al şaptelea – fostul interpret al lui Ostap Bender din spectacolul meu după Ilf şi Petrov – adică Hurezeanu, vorbea acum seară de seară la „Actualitatea românească“ de la Radio Europa Liberă. Mai adaug numai că, în epoca postdecembristă, istoricul N. Edroiu, apărătorul naţiei contra „Ăluia“, a fost ales membru-corespondent al Academiei Române. În eternitatea lui stupidă, D.A. Sturdza – cel care a supravegheat personal votul respingerii „imoralului“ Caragiale de la premiul Academiei – trebuie să fi fost încă o dată mulţumit.