a35

Dosar: Josef Wolf: concepte istorice

La 18 mai a.c., profesorul Josef Wolf, de la Universitatea din Tübingen, a devenit profesor honoris causa al Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj

Publicăm lecţia sa inaugurală şi discursul de primire.

Laudatio

Rudolf Gräf

Acordarea titlului de profesor honoris causa al UBB se justifică atunci când persoana distinsă este o personalitate a domeniului ştiinţific în care activează şi atunci când aceeaşi persoană manifestă un ataşament deosebit de valorile pe care le promovează Universitatea noastră, un ataşament ieşit din comun faţă de această universitate. Deşi ştiam unul de celălalt, ne-am cunoscut direct doar târziu, în 1995. În condiţiile marelui exod al minorităţii germane din România, care a cuprins şi propria mea familie, a nesiguranţei generate de schimbările din societatea românească de atunci, eram în căutarea unui proiect ştiinţific în care să mă integrez cu cercetările mele. Mi-a dat atunci un sfat ce urma să-mi schimbe viaţa: „Întoarce-te la Nae (la profesorul Nicolae Bocşan, căruia eu nu i-am spus niciodată Nae, ci doar domnule profesor) şi ţine-te de el. Aceasta este calea de urmat.“ De atunci, contactele noastre ştiinţifice s-au intensificat, ne leagă o prietenie. Cine este laureatul nostru de astăzi?

Josef Wolf s-a născut la 15 noiembrie 1952 în Arad şi a copilărit în Horia, astăzi comună suburbană a Aradului, din părinţi ţărani agricultori. După absolvirea şcolii generale în satul natal, a urmat liceul în Arad. În bună amintire îi este profesoara de istorie Natalia Biticiu (Bitoleanu) şi profesoara de latină Elsa Toma, fostă deportată la Auschwitz. A fost un elev premiant şi un student eminent: primul la admitere în 1971, la un numerus clausus de 35 de locuri cu 15 candidaţi pe un loc şi primul la absolvire în 1975 – şef de promoţie pe ţară. A profitat de un experiment de scurtă durată introdus de rectorul Ştefan Pascu, studiind două discipline: istoria ca disciplină principală şi limba şi literatura engleză ca disciplină secundară. S-a căsătorit încă în studenţie cu colega sa Marionela Wolf, născută Ţugui, istorică şi latinistă, până la emigrare cercetătoare la Institutul de Istorie al Academiei Române. Din căsătorie au reieşit doi copii, ambii foşti elevi ai secţiei germane a liceului „George Coşbuc“ din Cluj: Robert Christian, profesor de psihiatrie la Universitatea din Heidelberg şi Dorothea Alexandra, profesoară de istorie şi limba franceză la liceul „Dante“ din München, astăzi printre noi.

Profesorul Pompiliu Teodor i-a motivat interesul pentru istoria istoriografiei şi a iluminismului, i-a cultivat apetenţa teoretică şi l-a sprijinit constant. El i-a condus şi lucrarea de diplomă, dedicată unei personalităţi săseşti din secolul al XVIII-lea, Johann Seivert, istoric, literat şi publicist.

După absolvire a fost repartizat la Muzeul de Istorie al Transilvaniei, la care a activat ca muzeograf până în anul 1980, când a trecut la catedra de ştiinţe sociale a Institutului Politehnic, unde a ţinut seminarii de Probleme Fundamentale ale Istoriei României. Disciplina a fost coordonată unitar de Facultatea de Istorie a Universităţii Babeş-Bolyai. În mai 1986, i s-a pus în vedere să părăsească catedra. O inspecţie ministerială i-a imputat conţinuturi deficitare sub aspect ideologic, incompatibile cu imaginea istorică oficială. În aceste condiţii, familia Wolf a decis să ceară plecarea din ţară. A părăsit Clujul la începutul lunii aprilie 1989, stabilind-se iniţial la Stuttgart şi din 1995 la Böblingen. A urmat aşa-zise cursuri de integrare pentru imigranţii din Răsărit cu studii superioare, cu grad academic cum se spune în Germania, pentru scurt timp a fost colaborator al organizaţiei „Caritas“ din Freiburg şi al Asociaţiei Şvabilor Bănăţeni din Germania cu sediul la München. În iunie 1990, a devenit, în urma unui concurs, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Studii Regionale din Tübingen, o instituţie de cercetare extrauniversitară, subordonată Ministerului de interne al Landului Baden-Württemberg. Trei conceptecheie – „migraţii“, „minorităţi“, „memorie“ – orientează activitatea ştiinţifică a acestui institut, cu care universitatea noastră întreţine legături intense de colaborare, concretizate în ultimele două decenii în mai multe proiecte comune (publicaţii, sesiuni, şcoli de vară, expoziţii).

În cadrul institutului, conduce domeniul „Cercetarea istorică a aşezărilor“ (Historische Siedlungsforschung). S-a îngrijit mulţi ani de colecţia de hărţi istorice, dezvoltată cantitativ şi tematic printr-o strategie de achiziţii planificată. Împreună cu un coleg, îngrijeşte arhiva institutului, care a atins o mărime apreciabilă de acte pentru un institut de cercetare – cca. 600 m liniari, dintre care 180 m liniari fonduri inventariate detaliat. Un proiect comun al institutului din Tübingen şi al Arhivei Landului Baden-Württemberg cu Arhivele Naţionale ale României, Serviciul Judeţean Cluj, a urmărit conservarea unor fonduri importante (Magistratul oraşului Bistriţa şi Prefectura judeţului Satu Mare) şi înzestrarea arhivei clujene cu un laborator de restaurare.

Este membru al mai multor asociaţii, dintre care Comisia pentru Istoria şi Cultura Germanilor din Sud-Est. Timp îndelungat,  a condus Asociaţia Istoricilor Bănăţeni, afiliată Asociaţiei Culturale a Şvabilor Bănăţeni.

Introdus în activitatea ştiinţifică de prof. Pompiliu Teodor, Josef Wolf a debutat în România cu articole de istorie a culturii Transilvaniei, în special a saşilor transilvăneni şi de istoria ideilor (Herder şi ideologia naţională timpurie a românilor transilvăneni). Frecvent citat este studiul său despre răscoala lui Horea (1784) şi răscoala din Boemia (1775), novator pe atunci sub aspect metodologic prin perspectiva comparativă aplicată celor două mişcări sociale irupte în toiul activităţilor de reformă a imperiului în epoca tereziană târzie şi în cea iozefină. În Germania, a devenit un istoric regional prin excelenţă, temele sale ocupând spaţiul larg de locuire germană în regiunile istorice sud-est-europene. Centrul de greutate al acestor cercetări îl constituie Banatul istoric. Din punct de vedere cronologic, cercetările sale cuprind deopotrivă epoca modernă cât şi cea contemporană. Un loc privilegiat îl ocupă în continuitatea cercetărilor sale timpurii secolul al XVIII-lea, care l-a captivat încă din studenţie.

Într-un volum de studii editat de el, „Regiuni istorice şi conştiinţă etnică de grup în Europa centrală răsăriteană şi de sud-est. Regiuni frontaliere, spaţii de colonizare, formarea identităţilor“ (Historische Regionen und ethnisches Gruppenbewusstsein in Ostmittel- und Südosteuropa. Grenzregionen – Kolonisationsräume – Identitätsbildung [Danubiana Carpathica, Jahrbuch für Geschichte und Kultur in den deutschen Siedlungsgebieten Südosteuropas, 3-4, 2009/2010]), München 2010, a definit conceptul de regiune istorică comparativ cu alte forme de spaţialitate şi teritorialitate). Istoria regională propusă de Josef Wolf nu este interpretată exclusiv pe baza evoluţiei comunităţii naţionale constitutive de stat, ci integrată într-o perspectivă de interpretare mai largă, imperială până la Primul Război Mondial, europeană în prezent. Structura tematică a cercetărilor sale asupra veacului al XVIII-lea este destul de compactă: începuturile statului domenial al Banatului Timişoarei, forma sa de guvernământ, reprezentarea spaţială a provinciei habsburgice în descrieri ale ţării şi hărţi manuscrise sau tipărite, organizarea colonizării Banatului, conflictele etnice datorate colonizării (aşa zisele „transferuri“ ale populaţiei autohtone româneşti sau sârbeşti), constituirea identităţii de grup a coloniştilor. O realizare deosebită o constituie ediţia de documente „Izvoare cu privire la istoria economiei, societăţii şi populaţiei Banatului în secolul al XVIII-lea“ (Quellen zur Wirtschafts-, Sozial- und Bevölkerungsgeschichte des Banats im 18. Jahrhundert), Tübingen 1995, care, între altele, cuprinde prima descriere a ţării, aşa numitul raport Hamilton (1734). Ceea ce este tipic pentru studiile sale este recursul la informaţii de arhivă, de multe ori încă nevalorificate.

Câteva studii mai întinse se ocupă în strânsă legătură cu geneza conştiinţei de grup a şvabilor bănăţeni în veacul al XVIII-lea şi începutul celui următor, cu procesul lor de etnicizare politică, cu formele de înscenare a politicii, cât şi cu mecanismele şi funcţiile acesteia.

După cum ştim, înscenare înseamnă a pune ceva în scenă, a media conţinuturile unui eveniment sau fenomen în mod ilustrativ prin mijloacele artei şi literaturii. Actanţii politici sunt interesaţi într-o prezentare şi reprezentare bună, reuşită. Înscenarea nu are însă numai o funcţie ilustrativă, ci constă dintr-un întreg mănunchi de strategii. Transpunerea scenică a unui eveniment contemporan sau comemorat are loc în spaţiul public în faţa unui public – de aici importanţa conceptului spaţial de „locuri centrale“ ale acţiunii politice şi memoriei în studiile sale –, fiind concepută de scenariştii politici sau ecleziastici şi transpusă de un „regizor“, sau un colectiv de organizare. Într-un articol serial cu un titlu actual „De la moschee la biserica catedrală“ se ocupă de înscenarea sfinţirii domului romano-catolic din Timişoara în anul 1754. De la sfârşitul veacului al XIX-lea, sfera politică şi cea medială s-au întrepătruns din ce în ce mai mult, actanţii politici şi-au dat seama că prin desconsiderarea „legilor“ mediale nu se mai poate practica politica.

Autoînscenarea medială a şvabilor bănăţeni a cunoscut noi forme odată cu procesul lor de etnicizare politică, accelerat după 1918. Înscenările veacului al XX-lea de care s-a ocupat, cu deosebire vernisajul tabloului lui Stefan Jäger, tripticul „Imigrarea germanilor “ (1910), până astăzi icoana memoriei istorice colective a şvabilor bănăţeni, şi aniversarea pompoasă a două sute de ani de la colonizarea şvabilor în anul 1923, nu sunt tematizate numai politic. A fost analizată situaţia concretă, contextul politic, dinamica mişcării – coregrafia actului festiv, recursul la rechizite folclorice, limbajul actanţilor politici şi ecleziastici. Conducerea Comunităţii Şvabilor dorea să se pună într-o lumină avantajoasă nu numai faţă de proprii aderenţi, ci şi faţă de organele statului român, pentru a le influenţa într-un fel sau altul şi a-şi atinge scopurile politice: vizibilitatea grupului, solidaritatea între membrii săi, loialitatea faţă de statul român, şi din ce în ce mai pronunţat în anii 1930 şi cea  faţă de imaginata „patrie“ a strămoşilor, Reichul german.

Constrângerea sporită la înscenare a golit însă conţinuturile şi a deschis larg porţile ideologiei.

De reţinut sunt numeroasele sale articolele de istorie a Banatului în presă, uneori tratând teme comemorative, pe care pune mare preţ: istoricul trebuie să scrie nu numai pentru specialişti, ci şi pentru publicul plătitor de impozite, care îi face posibilă activitatea.

Fără a reduce în importanţă mulţimea de articole şi studii, harta etnică a Banatului constituie alături de ediţia de documente ale Bantului în secolul al XVIII-lea şi expoziţia „Spaţii fluente“ realizările cele mai convingătoare ale lui Josef Wolf.

Din Evul Mediu timpuriu şi până în veacul al XIX-lea, acest străvechi ţinut de locuire românească a fost un spaţiu al migraţiilor şi colonizărilor. Începând din secolul al XVIII-lea, funcţionari ai administraţiei habsburgice şi călători occidentali au evidenţiat diversitatea lingvistică şi culturală a regiunii, aceasta rămânând în Occident marca ei până astăzi în pofida omogenizării etnice crescânde a populaţiei în cele două subregiuni, română şi sârbă. În imaginea publică germană şi occidentală, cât şi în cercetarea ştiinţifică, Banatul constituie o entitate stabilă, identificată mai ales cu Banatul românesc. Rareori regiunea este percepută ca o entitate istorică transfrontalieră.

Un proiect de cooperare între Academia de Ştiinţe a Austriei şi Institutul de Istorie şi Studii Regionale ale Şvabilor Dunăreni, început în anul 1998 şi finalizat în 2004, şi-a propus reconstruirea sub aspect istoric şi cartografic a evoluţiei demografice a Banatului din 1890 până în 1990/92, o perioadă în care structura etnică a regiunii a suferit mari transformări. Seria de patru hărţi este însoţită de un text explicativ voluminos, de aproape 500 de pagini, elaborat de Josef Wolf. Autorul arată că diversitatea etnoconfesională a regiunii este consecinţa proceselor de migraţie, care s-au desfăşurat aici din veacul al XV-lea, intensificându-se în secolul al XVIII-lea. Fenomenele de migraţie, dintre cele mai complexe în cadrul migraţiilor continentale ale epocii moderne, au contribuit prin imigraţii din Occident, cât şi din sudul şi estul regiunii, la transformări marcante ale structurii populaţiei şi a aşezărilor. În afara celor patru grupuri etnice care de la sfârşitul veacului al XVIII-lea au configurat în esenţă societatea regională – români, sârbi, germani şi maghiari – aici au trăit craşovani, evrei, croaţi, slovaci, cehi, ruteni, ţigani şi alte grupuri etnice mici. Cele mai multe din aceste grupuri au fost rezultatul unor migraţii de dimensiuni continentale, subcontinentale şi transepocale. Spaţiul lor de habitat, de la locuire compactă şi până la aşezări sporadice s-a constituit în decurs de decenii sau de secole.

Între diverse grupuri s-au constituit zone de contact mai mult sau mai puţin intens. Alături de asemănări evolutive structurale, aceste grupuri prezintă şi deosebiri în sfera identităţii şi a culturii. Evoluţia lor politică şi identitară este defazată, fiind accelerată de politica naţională a guvernelor maghiare şi de procesul de etnicizare politică, care după 1918 a cuprins toate grupările cu o evoluţie întârziată din acest punct de vedere, inclusiv populaţia germană.

Obiectul seriei de hărţi îl constituie, la prima vedere, un complex problematic tradiţional, în centrul căruia se situează premisele demografice şi spaţiale ale coexistenţei grupurilor etnice în spaţiile în care acestea se întrepătrund. Temele esenţiale ale analizei le constituie geneza şi evoluţia fiecărui grup etnic luat în parte, transformarea modelului de distribuţie spaţială, care poate fi dedus din reprezentarea cartografică şi conţinuturile identităţii de grup.

Seria de hărţi şi textul explicativ tematizează nu numai probleme istorico-geografice de factură clasică, ci propune o perspectivă transdisciplinară. Ea serveşte ca instrument de lucru la descrierea distribuţiei etnice a populaţiei şi la explicarea fenomenelor de interacţiune culturală. Nu în cele din urmă, ea deschide noi posibilităţi pentru analiza structurilor şi contextelor evolutive  complexe la nivel regional, subregional şi local. Analiza întreprinsă de autor arată că diversitatea etnoconfesională a regiunii cere depăşirea cadrului cronologic al hărţilor. Descrierea evoluţiei istorice a structurii etnice şi confesionale a populaţiei este strâns legată de istoria teritorială, de dinamica teritorială la nivel imperial şi al statelor naţionale succesoare ale dublei monarhii. Principiul etnonaţional s-a impus treptat începând din veacul al XVIII-lea, administraţia habsburgică elaborând un management al diversităţii reflectat, rezultat al experienţei de guvernare în noile provincii neoacquistice. Principiul este însă înrădăcinat în structurile Evului Mediu dezvoltat. Autorul urmăreşte selectiv concretizările acestui principiu în diverse contexte istorice.

Reprezentarea cartografică a raporturilor etnice este rezultatul unui triplu filtraj al „realităţii“. Primul filtru îl constituie disponibilitatea unui individ de a-şi declara într-un recensământ apartenenţa etnică. Al doilea filtru îl constituie metodologia recensământului şi aplicarea acesteia de către administraţie. Prezentarea cartografică este al treilea filtru, care deschide un câmp întins de deformare a bazei documentare, statistice. Cele trei filtre sunt concretizate prin exemple, autorul atenţionând asupra situaţiilor de eroare evidentă sau posibilă, intenţionată sau neintenţionată. Dintre cele trei metode de bază ale reprezentării cartografice a raporturilor etnice şi lingvistice – metoda de prezentare în suprafaţă, metoda dispersiei de puncte şi metoda diagramelor cu multitudinea lor de combinaţii şi variante –, seria de hărţi a optat pentru metoda clasică a diagramei, care prezintă avantaje de „obiectivare“ a distribuţiei populaţiei în spaţiu. Nu este o hartă de tip insular, ci cuprinde prin decupajul operat şi spaţiile învecinate, ceea ce înseamnă un efort de documentare suplimentar.

Harta cuprinde graniţele de comune şi sate, cât şi cele de apartenenţă teritorială în evoluţia lor. Relieful este prezentat în cinci nivele de înălţime şi constituie, alături de reţeaua hidrografică, baza de referinţă topografică pentru conţinuturile tematice ale hărţii, în primul rând evoluţia structurii etnice şi a sistemului de aşezări. Elementele topografice, cât şi numele geografice oficiale, corespund momentului producerii datelor.

Seria de hărţi este bilingvă, textul explicativ a apărut în două versiuni – germană şi engleză, într-un tiraj de 2500 de exemplare, seria fiind achiziţionată de aproape 600 de biblioteci naţionale, regionale şi universitare. Dimpreună cu textul ei explicativ, harta etnică constituie o publicaţie de referinţă pentru cercetarea istorică regională.

Captat de autenticitatea realilor, a surselor istorice tridimensionale, obiecte de mare valoare documentară, istoricul Josef Wolf a rămas credincios începuturilor sale la Muzeul Naţional al Transilvaniei. Un aspect important şi constant al activităţii sale ştiinţifice îl constituie expoziţiile concepute sau curatate de el. Expoziţiile nu sunt pentru el o alternativă la proiecte ştiinţifice, ci sunt chiar rezultatul unor proiecte de cercetare. De regulă, iniţiativa nu porneşte de la Institutul de cercetare din Tübingen, ci de la alte instituţii, care îşi achiziţionează competenţa de la institutul şvabilor dunăreni. Este cazul nu numai al expoziţiei Willy Pragher. Spaţii vizuale româneşti, prezentată cu succes şi la Cluj, şi al expoziţiei recente Spaţii fluente. Hărţi ale spaţiului dunărean 1650-1800, ambele organizate împreună cu Arhiva de Stat a Landului Baden-Württemberg, posesoare a unei bune părţi a valoroaselor exponate. Sunt expoziţii itinerante prezentate în Europa centrală şi de sud-est, dar şi în cea occidentală. Tematica lor, centrată pe această zonă, contribuie la interesul arătat în ţările Europei centrale şi de sud-est pe de o parte, pe de alta sensibilizează publicul occidental cu un spaţiu istoric încă prea puţin cunoscut. Nu în cele din urmă, ridică vizibilitatea institutului în afara Germaniei.

Expoziţia Heimatsachen (Lucruri de acasă, 2012) este interesantă prin tematica ei, dar şi prin faptul că este o expoziţie cu participare studenţească, fiind rezultatul unui seminar de patru semestre. Participanţii au fost studenţi la cursul de master sau chiar absolvenţi de la alte universităţi din ţară, care s-au înmatriculat pentru a se specializa în muzeografie. A fost curatată de un etnolog (prof. Reinhard Johler), de un muzeograf (Christian Glass, directorul Muzeului Central al Şvabilor Dunăreni din Ulm), şi de istoricul Wolf. Exponatele – peste şase sute – au fost produsul expoziţiei, fiind donate de organizaţiile locale ale diferitelor comune săteşti şi orăşeneşti din regiunile locuite cândva, sau parţial până astăzi, în Banat, Sătmar, Bacica, Srem, Slavonia şi ţinuturile şvăbeşti transdanubiene din Ungaria. Acestea au fost solicitate să facă un dar landului care i-a găzduit şi care împlinea 50 de ani de la constituirea sa.

Ultima expoziţie (2017) este Spaţii fluente. Hărţi ale spaţiului dunărean, 1650-1800, care, în cooperare cu Universitatea Babeş-Bolyai şi Arhivele Naţionale, va fi prezentată anul viitor în câteva oraşe ale României. Este vorba despre o perspectivă totalizatoare asupra unei regiuni mari – spaţiului dunărean şi balcanic în mediul hartă. Cronologic, expoziţia începe cu mijlocul secolului al XVII-lea şi sfârşeşte cu începutul celui de-al XIX-lea. Punctele centrale ale expoziţiei sunt relevante deopotrivă din perspectivă istorică, cât şi din cea a evoluţiei cartografiei. Odată cu „Marele Război cu Turcii“ (1683-1699), Imperiul Habsburgic devine o putere continentală, iar criza Oceakovului – ne situăm în miezul conflictului actual ruso-ucrainean –  iniţiază, în ultimul război antiotoman cu participare austriacă durabilă „Problemă Orientală“, atât de importantă şi pentru istoria modernă a României. Dar şi cartografia se află într-o lentă dar continuă schimbare. Scientizarea cartografiei militare – primele ridicări topografice de suprafaţă, între altele şi ale Banatului şi Transilvaniei – se repercutează şi asupra progresului cartografiei civile. Veacul al XVIII-lea timpuriu aduce progrese în cunoaşterea spaţiului european şi extraeuropean în domeniul reţelelor de proiectare şi în metodologia topografiei militare şi coloniale. Pe la 1800, începe cartografia modernă, geografia istorică a statelor (Staatenkunde) dezvoltându-se pas cu pas într-o descriere multidisciplinară cuprinzătoare a ţărilor.

Aşa zisa turnură spaţială (spatial turn) a sporit interesul pentru problematica cartografică în cercetare, concretizîndu-se, deopotrivă în Europa şi Statele Unite, în câteva expoziţii mari, care se caracterizează printr-un acces metodologic specific fie istoriei ştiinţei, fie noii istorii a culturii. Cercetările sunt centrate cu precădere asupra constructelor spaţiale istorice. Temele lor principale sunt persistenţa şi transformarea imaginilor cartografice, „citirea“/interpretarea hărţilor ca texte identitare şi funcţiunea lor ca instrument al puterii.

Printre alte categorii de public, expoziţia se adresează şi studenţilor, şi elevilor. Dezvoltarea capacităţilor de reprezentare spaţială, însuşirea „citirii hărţilor“ este astăzi, în epoca globalizării şi a digitalizării, mai importantă ca oricând. Expoziţia este însoţită de un voluminos catalog şi de un volum de studii. Perspectivarea ei asupra spaţiului dunărean sud-estic şi a regiunilor limitrofe meridionale are, desigur, în vedere şi lărgirea aşteptată a Uniunii Europene în subcontinentul balcanic. Exponatele scot la iveală punţi istorice şi culturale între Europa occidentală şi cea orientală, evidenţiind istoria europeană comună. Expoziţia a început un circuit european, care o va duce până în 2022 în nouă ţări europene, inclusiv în cele două capitale culturale europene ale anului 2021, Timişoara şi Novi Sad.

Pe scurt: cine este acest om, care sunt meritele care îi aduc acest titlu?

Kurz und bündig: Wer ist dieser Mensch, was sind seine Verdienste, um ihm einen solchen Titel zu verleihen?

Călător între lumi şi spaţii istorice, istoricul Josef Wolf a rămas credincios problematicii istorice specifice ţării, regiunii şi colectivului său de provenienţă. Este autorul unor studii solide, bine documentate şi nu de puţine ori întemeiate teoretic şi metodologic. Lucrează fără grabă, cantitatea nu-l impresionează – non multa sed multum – este totuşi autorul unui număr impresionant de lucrări. Caracter deschis, comunicativ, căutând şi, mai ales, dând prietenie ceea ce îl face tutore şi mentor preferat de studenţii noştri care pleacă la Tübingen, este totuşi foarte reţinut faţă de reţelele sociale ale epocii postmoderne, preferând să tacă atunci când poate scrie.