a34

(Cameliei Burghele, De la vrajă la vrăjeală. O antropologie a supranaturalului contemporan, Iaşi: Institutul European, 2017)

Despre magie şi vrăjitorie în lumea contemporană

Ioan Pop-Curşeu

Cartea Cameliei Burghele, De la vrajă la vrăjeală. O antropologie a supranaturalului contemporan (Iaşi: Institutul European, 2017) reprezintă – aşa cum o spune şi titlul – o tentativă de analiză a manifestărilor multiforme ale magiei şi vrăjitoriei în lumea de astăzi. O lume care, am fi tentaţi să spunem, nu mai păstrează nimic din străvechile structuri ale gândirii magice şi se focalizează exclusiv pe o căutare a eficienţei şi a progresului tehnologic. Or, Camelia Burghele, pe urmele altor cercetători prestigioşi, ale căror investigaţii le completează şi le duce mai departe, arată foarte convingător că nu e chiar aşa.

Desigur, modernitatea s-a întemeiat pe raţionalitate şi pe un cult al dezvoltării progresive a tehnicilor de stăpânire a naturii. Tot ceea ce se revendica de la magie a fost devalorizat şi calificat ca fiind primitiv, retrograd, incapabil să asigure o dezvoltare autentică a fiinţei umane. Postmodernitatea, în schimb, a invocat cu insistenţă nevoia unei „revrăjiri a lumii“, după formula atât de inspirată a lui Michel Maffesoli, pe care – de altfel – Camelia Burghele îl citează sistematic în lucrarea sa. Această nevoie de „revrăjire a lumii“ se traduce în formule multiple care demonstrează că, în fond, omul contemporan este însetat de sacru şi de magie, în mai mare măsură, poate, decât de tehnologie. În cartea Cameliei Burghele se încearcă o sistematizare a acestor forme culturale pretins arhaice şi aparent dispărute, cu aplicaţie specifică pe cazul culturii române, dar şi cu deschideri permanente spre alte culturi.

În primul rând, cercetătoarea pune în evidenţă o transformare substanţială a fenomenului religios, marcând trecerea de la Tatăl Ceresc, Dumnezeu transcendent, incognoscibil şi punitiv, la un soi de „Bunic Ceresc“, imanent, apropiat şi mult mai cool în manifestările sale faţă de oameni. Religia nu mai este un sistem de credinţe care oferă o cheie absolută de înţelegere a universului, ci mai degrabă un set de servicii, pe care fiecare beneficiar le accesează în funcţie de nevoile sale cât se poate de concrete. Un exemplu în acest sens, care nu mai este deloc hilar, mai ales după ce a avut parte de o asumare dogmatică şi pragmatică din partea autorităţilor bisericeşti, este atât de faimoasa slujbă de binecuvântare a maşinii. Pentru majoritatea românilor de astăzi, care trăiesc în cea mai religioasă ţară din UE, sub dublul efect al secularizării şi al globalizării, frecventarea bisericii are totuşi statutul unui hobby din aceeaşi categorie cu pescuitul, shopping-ul sau vizionarea unui film.

În acest context, Camelia Burghele analizează transformările ireversibile pe care le-a suferit sărbătoarea în lumea românească, mai ales în ultimii şaptezeci de ani. Sunt invocate consideraţiile lui Vasile Băncilă despre „declinul sărbătorii“ şi „impotenţa festivă“ la omul modern, dar Camelia Burghele merge mult mai departe, arătând cum se destramă solidarităţile sociale tradiţionale configurate de sărbătoarea religioasă, sub efectul marketingului şi al publicităţii. Exemplul ales pentru o analiză detaliată, anume sărbătoarea de Paşti (sau de „Paşte fericit!“, cum s-ar spune în mass-media), este concludent: postul e înlocuit din ce în ce mai mult de „dietă“, carnea de miel consumată în mod cvasi-ritual poate fi înlocuită cu carne de ied, misterul Învierii are o pondere egală cu cadourile aduse de iepuraş, iar în locul meselor tradiţionale în familie sunt preferate plecările în excursie ori ieşirile în cluburi. Tot în contextul prezentării acestor transformări ale sărbătorii, Camelia Burghele arată cum funcţionează războiul dintre global şi local pe terenul marketingului festiv, făcând o paralelă foarte interesantă şi amuzantă, un soi de analiză SWOT, între Valentine’s Day şi Dragobete. În numele promovării tradiţiilor „naţionale“ s-a reciclat şi chiar recreat o sărbătoare a fertilităţii (erotice şi a câmpurilor), anume Dragobetele, specifică totuşi unui număr restrâns de zone, mai ales sudului teritoriului românesc, menită să combată, prin manifestări „folclorice“ şi campanii publicitare, o sărbătoare „de import“, anume ziua Sf. Valentin (14 februarie).

În complementaritate cu această transformare a religiosului şi a sărbătorii, se conturează o creştere a nevoii de magie şi de control magic al destinului. Departe de a dispărea, aşa cum se aşteptau unii intelectuali de la cumpăna veacurilor XIX-XX, magia şi vrăjitoria revin în forţă, folosindu-se cu nonşalanţă de mijloacele de comunicare în masă. Vrăjitoarele din România, mai ales de etnie rromă, îşi oferă serviciile prin intermediul site-urilor sau al blogurilor personalizate, pe de o parte continuând să propage forme magice tradiţionale, dar şi inventând forme noi, capabile să seducă o clientelă extrem de numeroasă, care merge de la omul simplu până la politicienii cocoţaţi în vârful aparatului de stat. Camelia Burghele analizează conţinutul câtorva astfel de site-uri specializate, trimiţând mereu şi spre universul vrăjitoriei tradiţionale. Vrăjitoarele rrome nu sunt singure pe piaţa magicului: ele sunt concurate de astrologi, vindecători, bio-energeticieni, mentalişti şi para-psihologi (cum ar fi faimosul Aliodor Manolea), ale căror practici se situează pe graniţa fragilă între impostură şi minune.

De altfel, setea de minunat, fabulos, fantastic, oniric a rămas atât de vie în sufletul omului contemporan, încât parcă niciodată produsele artistice non- sau anti-realiste n-au avut un succes la fel de mare şi de universal (poate cu excepţia epocii romantice). Există o întreagă literatură care exploatează scenarii magice şi vrăjitoreşti, iar răspândirea ei planetară nu are nevoie de comentarii suplimentare. Camelia Burghele analizează câteva cărţi ale lui Paulo Coelho, cum ar fi Alchimistul, Brida, Vrăjitoarea din Portobello, subliniind puterea de iradiere a unor forme culturale străvechi, împachetate în hainele sclipitoare ale relativismului postmodern. Nu este uitat nici domeniul filmului fantasy, cu sau fără antecedente literare: aici s-au produs adevărate fenomene de masă simptomatice pentru obsesia contemporanilor de „revrăjire a lumii“. Serii ca Stăpânul inelelor sau Hobbitul (inspirate de romanele lui Tolkien), Harry Potter (adaptare după J.K. Rowling) sau faimosul Avatar arată cum – mediată tehnologic – se poate naşte o lume în care imaginaţia şi magia sunt stăpâne.

Având în vedere toate aceste fenomene interdependente, antropologul contemporan trebuie să asume conştient o schimbare a „terenului“. Satul tradiţional, autarhic, a dispărut, „terenistul“ de astăzi fiind obligat să navigheze suplu între satul urbanizat şi globalizat, din ce în ce mai răspândit şi în România zilelor noastre, şi între lumea urbană dinamică, pe de o parte, dar şi – pe de altă parte – între real şi virtual, căci foarte multe din formele interacţiunii sociale şi foarte multe transformări culturale sunt astăzi dependente de Internet. Camelia Burghele, etnograf cu peste douăzeci de ani de experienţă de teren în satele sălăjene (despre care a publicat zece volume remarcabile), este gata – pornind de la prezenta carte – să-şi asume şi să exploreze în profunzime acest „teren“ nou şi fascinant.

De la vrajă la vrăjeală. O antropologie a supranaturalului contemporan este – aşadar – o carte întru totul recomandabilă oricărei persoane interesate de „revrăjirea lumii“. Bine scrisă, cu o solidă armătură conceptuală, cu bibliografia parcursă „la zi“, cu exemple concludente, ea are şi umor unde şi când trebuie. Aş pune în evidenţă un singur minus al cărţii, dar care ţine de editură, nu de autoare: volumul este publicat neglijent şi se vede de departe că i-a lipsit un redactor competent şi responsabil.

Oricum, prin direcţiile de cercetare noi şi stimulante pe care le deschide pentru viitor, Camelia Burghele se impune, alături de Bogdan Neagota, drept cea mai bună cunoscătoare a magiei şi vrăjitoriei în lumea academică românească de azi. Să nu uit să menţionez, aici, culegerile sale de descântece sălăjene, ori studiile remarcabile de „antropologie a sănătăţii“…