a33

(Dorina Rusu, Râsul, Iaşi: Polirom, 2018)

Viaţa ca o povestire

Alice Valeria Micu

Se spune că primul volum de proză al unui autor este unul al exorcizării de urmele trecutului, un ritual de alungat fantome. O fi, n-o fi general valabil, dar Dorina Rusu face exact acest lucru în volumul Râsul, (Iaşi: Polirom, 2018). Fost jurnalist în tulburii ani postrevoluţionari, autoarea adună în carte douăsprezece povestiri ce îi trădează, în parte, vechea ocupaţie. Proza scurtă propune de fiecare dată poveşti credibile, iar de-a lungul episoadelor din viaţa Otiliei, personajul principal al volumului, se întâmplă viaţa cu râsu-plânsul firesc şi binecunoscut. Titlul cărţii este al primei povestiri, una dedicată copilăriei, când, mai mult ca niciodată, între râs şi plâns graniţa e firavă şi uşor de abolit. Ni se reaminteşte, de altfel, acest lucru în motto-ul extras din Bărbierul din Sevilla a lui Pierre de Beaumarchais: „Mă grăbesc să râd de toate, de teamă să nu fiu obligat să plâng“. Spasme ale trecutului închise în cuvânt sunt toate povestirile de aici, aşternute pe albul hârtiei, dizolvate între coperţile ce funcţionează precum pereţii: protejează interiorul, dar ţin departe ceea ce se întâmplă în exterior.

Autoarea tratează cu o aparentă detaşare dramele care i-au marcat primii ani de viaţă. Îndărătul episoadelor prozastice, ea adună amintiri, emoţii bine conturate. „Stăteam lângă sicriul prietenei mele şi mă întrebam de ce nu îmi vine să plâng. (…) Voiam să plâng, ştiam că aşa ar fi fost normal şi că asta ar aştepta ceilalţi de la mine, dar nu puteam“. Unele personaje par a fi mai degrabă fictive, rod al imaginaţiei creatoare şi al talentului de scriitor, cum e contabilul cocoşat, bărbatul care mirosea a câine mort, bătrâna Apopuţoaie ori premiantul traficant de carne vie, dar există şi unele reale şi de notorietate (Adrian Păunescu). Însuşi naratorul, personajul principal al povestirilor, este un avatar al autoarei. Ea străbate numeroase straturi biografice pentru a se opri la câteva niveluri relevante. Referinţele biografice ale Dorinei Rusu sunt puse pe seama Otiliei şi totul e punctat discret, fără emfază şi fără gravitate, chiar dacă dramatismul unor situaţii ar fi justificat uneori asemenea accente. Ceea ce emoţionează de fiecare dată în carte nu e povestea în sine, ci dureroasa constatare a impactului, copilul, adolescentul, tânărul şi în fine adultul ce conştientizează dramele din viaţa de zi cu zi şi merge mai departe cu acest bagaj afectiv. Dorina Rusu le depăşeşte cu luciditate din trecutul ei, deşi rădăcinile rămân acolo, adânc. Aşa se trece de la relatarea obiectivă la tristeţea confesivă, dozată cu parcimonioasă grijă, pentru a ajunge la revelaţii comunicate discret, într-un cadru colocvial. „Când vedea la televizor ce se mai întâmplă prin ţară şi că nimic nu merge cum ar trebui, avea o vorbă: Asta-i treaba în România“. Pudică şi dură în acelaşi timp, autoarea nu cochetează cu vulgaritatea, aşa cum se întâmplă adesea în proza de strictă actualitate. „Nu puteam să cred că omul ăsta în pielea goală, a cărui faţă nu o vedeam, o să mă violeze acolo, pe marginea şanţului, după ce abia fusesem lovită în cap de o bicicletă“.

Nu se râde mult în aceste povestiri, nici plânsul nu e foarte prezent, neorealismul unei lacrimi nu mai impresionează pe nimeni de mult, aşa că totul e ca în viaţă, verosimilitatea fiind cuvântul de ordine. Cartea e parcursul firesc dinspre copilărie, până la prezentul de văduvă al unei jurnaliste care trece peste încercările vieţii cu puterea instinctului de supravieţuire şi cu protecţia unei mâini nevăzute, care veghează şi intervine pe parcurs.

Protagonista reuşeşte de fiecare dată să nu ajungă în situaţia de victimă, deşi îi moare prietena din copilărie, scapă cu viaţă dintr-un accident şi două tentative de viol ori de depresie în viaţa adultă. Moarte, alcool, bătrâni singuri, paznici fricoşi, ciobani violatori, învăţători beţivi, mineri, bişniţari, oameni ai străzii, aceasta e lumea din prozele Dorinei Rusu. România schizoidă a zilelor noastre e descrisă într-o simplitate a frazei ce trădează jurnalismul anilor trecuţi, cu necesitatea de claritate şi de limpezime a scriiturii. Trecând la literatură, fraza scade în intonaţia jurnalistică, dar nu ratează obiectivul, împăcarea cu absenţele din viaţa protagonistei, care îşi pierde prietena, părinţii, soţul, inocenţa copilăriei, seninătatea tinereţii, echilibrul maturităţii.

Fără intenţii moralizatoare vădite, fără verdicte şi stridenţe, directă şi fără podoabe stilistice, autoarea atinge amintiri comune cu cititorii, stabilind o puternică legătură afectivă. Sunt momente care perturbă echilibrul interior al cititorului prin capacitatea prozatoarei de a se identifica în puncte relevante cu trecutul multora. „Toate îmi mergeau rău în anul ăla. Ziarul la care scriam se desfiinţase din cauza problemelor financiare. Foştii colegi se răspândiseră care încotro şi nu ne mai întâlneam aproape deloc. Îmi găsisem de lucru în altă parte, dar nu-mi plăcea deloc, nu era locul meu acolo, mă simţeam inutilă şi incapabilă. Cu vechii prieteni aproape că nu mă mai vedeam deloc. Bărbatul îmi murise în urmă cu vreo trei ani şi încă nu îmi revenisem. Mama era singură, bolnavă şi făcea faţă cu greu singurătăţii“.

Mai mult decât o colecţie de diapozitive, aşa cum sunt adesea textele prozastice de dimensiuni reduse, povestirile Dorinei Rusu par mai degrabă capsule ale timpului pe care autoarea le umple grijulie cu întâmplări, impresii, secvenţe bine articulate, expresii specifice lumii din care provin oamenii şi faptele lor.

Tâlcul povestirilor este cel mai adesea revelat la sfârşitul textelor de o concluzie: „Mare lucru n-am învăţat totuşi. Lucruri care nu trebuiau spuse am mai spus de multe ori după aceea“ (Paznicul de noapte). Sau: „Din anul ăla, Mitică nu s-a mai bătut la nunţi. Ori, dacă s-a bătut, părinţii mei nu mi-au mai povestit niciodată“ (Râsul), ori „vară-mea şi cu mine nu ne-am mai apropiat de prispa ei. Ne temeam să nu ne fure şi nouă amintirile“ (Şase raci). Alteori, finalul este doar o revenire la normalitate, o dezvrăjire: „La început mama s-a uitat la mine nedumerită şi încruntată. Pe urmă a lăsat traista jos şi a început şi ea să râdă“ (Gura lumii).

Cu fiecare povestire, autoarea descoperă, parcă odată cu cititorul, cât de departe s-a aflat de fericire de-a lungul vieţii. Fără să gloseze pe marginea ideii de suferinţă, ni se revelează pas cu pas realitatea propusă de această carte, faptul că în suferinţă e orice sfârşit, iar fericirea e doar un capitol întâmplător şi trecător dintr-o poveste neterminată.