a32

(Margareta Sterian, Castelul de apă, Bucureşti: The University of Bucharest-Contemporary Literature Press, 2018)

Redescoperirea Margaretei Sterian

Cristian Vasile

Merită salutată o iniţiativă lăudabilă recentă care contribuie la readucerea în atenţie a unei biografii intelectuale fascinante. Lidia Vianu şi Bianca Zbarcea au reeditat (în versiune online) romanul autobiografic al scriitoarei, traducătoarei şi pictoriţei Margareta Sterian (1897-1992) – Castelul de apă (Bucureşti: The University of Bucharest-Contemporary Literature Press, 2018; cu un cuvânt înainte de Lidia Vianu). Volumul poate fi accesat în varianta sa electronică de către orice doritor (https://editura.mttlc.ro/arhiva-sterian-castelul.html). Prima ediţie a apărut în anul 1972 la editura Cartea Românească, iar la actuala reeditare şi-a dat concursul şi artistul Mircea Barzuca, legatarul testamentar al Margaretei Sterian. De altfel, M. Barzuca, alături de nume precum Mariana Vida, Vasile Florea, Marina Preutu, Virgil Mocanu, Cristian Robert Velescu, Iordan Chimet ş.a., a contribuit în ultimele decenii la popularizarea activităţii artistice şi editoriale a Margaretei Sterian. Merită adăugată şi Ana Blandiana, care în 2005 a semnat o emoţionantă prefaţă cu ocazia reeditării integralei poetice Margareta Sterian (Poezii, 1945-1987, editura Alicat).

Nu s-a scris prea mult despre biografia Margaretei Sterian poate şi pentru că nu a fost un caz politico-artistic spectaculos precum, să zicem, pictorul Anatol Vulpe, ucis cu mai multe focuri de armă în 1946, sau nu a fost demascată atât de ostentativ şi cu impact considerabil, în 1959, precum Miliţa Petraşcu, alături de care se afirmase în arta de avangardă a anilor 1930. Aşa se face că Margareta Sterian, denunţată şi ea pentru cosmopolitism şi chestionată/anchetată pentru legăturile cu americanii, nu a beneficiat întotdeauna de atenţia meritată. Prin urmare, ea nu apare menţionată în cea mai importantă sinteză de istorie a artelor plastice în epoca postbelică, cea datorată Magdei Cârneci şi tipărită în anul 2000. Retragerea sa într-un plan secund după 1945/1947 şi lipsa unei asocieri durabile cu realismul socialist au făcut ca artista – pe bună dreptate – să nu fie luată în considerare de recentele analize ale acestui fenomen artistico-ideologic al primului deceniu postbelic (vezi Irina Cărăbaş, Realismul socialist cu faţa spre trecut. Instituţii şi artişti în România, 1944-1953, Cluj: Idea Design & Print Editură, 2017. Autoarea tratează în carte mai ales cazurile Constantin Baraschi, Alexandru Ciucurencu, M.H. Maxy, Jules Perahim şi Hans Mattis Teutsch).

În ceea ce priveşte calitatea de scriitoare a Margaretei Sterian, şi aceasta a fost cumva neglijată în marile sinteze. Nicolae Manolescu o aminteşte o singură dată în voluminoasa lui Istorie critică a literaturii, dar numai pentru a o enumera într-o lungă listă de autori de dicţionar. Alteori, atunci când biografia sa a fost scoasă în evidenţă ceva mai consistent, a fost criticată pentru „strabism estetic“ (Mihai Pelin) din cauza unor afirmaţii considerate discutabile, vizând mai ales rolul artiştilor de avangardă în arta autohtonă, îndeosebi cel al lui Marcel Iancu, cu care colaborase intens în anii 1930.

Margareta Sterian este un caz interesant pentru că, deşi despărţită de Paul Sterian, a continuat să îi poarte numele şi, ulterior, în mai multe situaţii, destinul cumva i s-a intersectat cu cel al fostului soţ sau cu anturajul acestuia. Marginalizarea şi pierderea proprietăţilor au fost aspecte cu care s-au confruntat amândoi. La fel ca şi Paul Sterian (poet, economist, sociolog, lider al Asociaţiei Studenţilor Creştini din România, membru al asociaţiei Criterion), îi cunoştea de la finele anilor 1920 sau din anii 1930 pe Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Mihail Sebastian. De altfel, romanul lui Mihail Sebastian, De două mii de ani, a fost ilustrat de Margareta Sterian. M. Sebastian o şi aminteşte în jurnalul său ca pe o prietenă apropiată în casa căreia întâlnea personaje importante, precum poetul Emil Gulian.

Margareta Sterian participase la fel ca şi Paul Sterian la cercetările monografice ale şcolii sociologice din jurul profesorului Dimitrie Gusti, în satul Drăguş, în anul 1929. Cei doi (care fuseseră împreună în Franţa între 1926 şi 1928) au fost căsătoriţi până când Paul Sterian a alunecat spre dreapta radicală naţionalistă, inclusiv sub influenţa lui Nae Ionescu, al cărui discipol a devenit. După 1940, în timp ce Margareta era pe cale să piardă totul şi – cu timpul – chiar a pierdut (locuinţă, avere, statut social, poziţie în lumea intelectual-artistică, drept de semnătură etc.) din cauza legislaţiei rasiale antisemite, Paul – care căuta probabil să se debaraseze de orice urmă de legătură cu evreii – a ajuns demnitar (secretar general) în cadrul Ministerului Economiei Naţionale şi al Ministerului de Finanţe, două departamente care au asigurat logistic, şi nu numai, inclusiv implementarea unor politici conducând spre Holocaust. Păstrând proporţiile, cumva cazul lui Paul Sterian – ajuns şi el în închisorile comuniste – este asemănător cu unul mult discutat în mediile intelectuale, în revistele de cultură din ultimii ani, cel al lui Mircea Vulcănescu (subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe din 1941).

Revenind la Castelul de apă, acest gen de proză a fost apreciat imediat după apariţie pentru verva descriptivă şi impunerea în prim-plan a unor personaje emblematice (în primul rând figura Bunicii artistei, mătuşile), însă prezintă şi un interes documentar mai ales astăzi, în contextul Centenarului (vezi evocarea ocupaţiei germane: „când a izbucnit războiul eram la tatăl meu într-un oraş din apropierea liniei care despărţea teritoriul ocupat de nemţi de acela liber [în Buzău], unde armatele noastre, localnicii şi refugiaţii trăiau laolaltă, împărţind spaimele, lipsurile şi speranţele, câte mai licăreau într-un viitor nelămurit“). Însă aceste însemnări realiste se îmbină mereu – aşa cum au remarcat de timpuriu critici literari precum Mircea Zaciu – cu „inserţii poematice”, la fel ca şi în precedentul volum de proză, având tot un pronunţat caracter autobiografic, Evocări de călătorie (Cartea Românească, 1970). Foarte probabil, editorii îl vor lua în considerare pentru retipărire/reproducere online într-un viitor apropiat, mai ales că volumul ar putea fi privit şi ca o pledoarie – în plin regim comunist – pentru un alt tip de societate, cu alte moravuri, cumva similare cu cele burgheze. Sub masca descrierilor unor oraşe şi peisaje, cu precădere din Occident, autoarea vorbeşte de fapt şi despre condiţia artistului autohton (cel al anilor 1960 şi 1970) şi oferă Vestul drept exemplu, inclusiv pentru spaţiul românesc. Frumuseţea evocată în volum este mai degrabă una burgheză, iar artistul este văzut ca un liber profesionist care creează din propriul impuls, nu ca urmare a unei comenzi sociale, de stat. Previzibil, şi tematica abordată de acest artist poartă marca subiectivităţii lui, nefiind conformistă în raport cu estetica propovăduită de puterea politică. De fapt, acest creator evocat de Margareta Sterian este în antiteză cu artistul de stat al României comuniste.

Cartea din 1970 – la fel ca şi cele care vor urma – are un accentuat parfum de interbelic (lingvistic, sentimental, erotic); autoarea parcă a creat un cod cultural lingvistic propriu cu care încearcă să comunice cu cititorii. Mai mult, Margareta Sterian pledează timid chiar pentru preluarea în anumite situaţii a modelului occidental (francez, în speţă), dând textului său un caracter cumva normativ, în opoziţie cu statu quo-ul din România comunistă. La câteva luni, la mijlocul anului 1971, N. Ceauşescu se dezlănţuia contra cosmopolitismului şi a ploconirii în faţa modelului cultural occidental, prin celebrele sale „teze din iulie“.