a31

(Radu Găvan, Diavoli fragili, Bucureşti: Pandora Publishing, 2017)

Insuportabila fragilitate a fiinţei

Ştefan Bolea

În Diavoli fragili (Bucureşti: Pandora Publishing, 2017), Radu Găvan excelează ca scriitor familial (nefiind kitsch precum congenerii săi poeţi) şi tensiunea formidabilă a scrisului său provine din faptul că transformă această „sancta sanctorum“ a celulei familiale într-un Auschwitz infernal. Altfel spus, Găvan îşi ia „sufletul“ (dacă mai putem folosi acest cuvânt uzat) şi-l dă necuratului, inversând gestul lui Avraam. Raiul familial, sacru pentru cei mai mulţi dintre noi (atunci când e neexaminat, căci de aproape…), singura noastră comoară, ascunde un mecanism karmic-oedipian, care generează până la urmă frică, ură, blestem şi crimă. Mai mult decât Bolaño şi Ellis, în spatele lui Găvan stă Schopenhauer (probabil filtrat prin Houellebecq), cel care a descoperit inconştientul şi esenţa iraţională a existenţei, cel care, aidoma bogomililor, vorbeşte pentru prima dată despre crima de a te fi născut.

I se reproşează lui Găvan întunecimea scriiturii, dar aceasta este numai o negare a aspectului întunecat al existenţei. Faptul că întorci faţa şi refuzi să priveşti este doar o dovadă a unei anumite laşităţi de cititor: „[R]ăul este singurul element de a cărui existenţă nu ne putem îndoi. Răul sufocă tot“ (p. 176). Prea întunecat? Dar nu este responsabilitatea unui autor să propage vulgata optimismului, mai ales, dacă asta nu corespunde firii sale şi mai ales dacă nu savurează spectacolul pre-apocaliptic al maselor amnezice, mai mult moarte decât vii. De la H.  Murakami, autorul a învăţat să nu satisfacă apetitul detectivist al cititorului, lăsând cu subtilitate multe trame nerezolvate. Dacă Palahniuk era o influenţă formidabilă în Exorcizat, volumul de debut al autorului, aici nu mai putem vorbi de pastişă, ci de confluenţe. Nici măcar Bolaño nu-l striveşte pe Găvan, deşi influenţează structura labirintică şi parţial tehnica, pentru că autorul român îşi accesează propria măreţie şi dramă (de altfel, Găvan pare să rezoneze uneori mai mult cu Donoso – de pildă atunci când descrie monştrii).

Ce aş reproşa, totuşi, acestui roman? Uneori obscuritatea este prea densă şi mesajul devine oarecum neinteligibil (şi acesta este un semi-reproş, poate acesta este un efect premeditat.) Nu pot să spun că am înţeles – şi intuitiv, şi senzitiv – toate episoadele din carte. De pildă, un apogeu al obscurităţii – la o primă lectură – este capitolul IV (pp. 48-66). Or, privind retrospectiv, aici semnalăm şi o scriitură de înaltă calitate.

Una din temele cărţii este frica de nebunie: „[M]i-am amintit de lacul negru ca moartea şi m-am întrebat dacă era vreo diferenţă între hăul lui Bolaño şi adâncul lacului meu, de vreme ce la fund se găseau, în ambele cazuri, diavolul sau nebunia, dacă nu cumva erau unul şi acelaşi lucru, cine le mai putea deosebi în întuneric?“ (p. 188), scrie Găvan, sub impresia unui dicton de inspiraţie catolică, în care se echivalează psihoza cu posesiunea (a se vedea, de pildă, observaţia personajului Paul Claudel din filmul dedicat surorii sale, regizat de Bruno Dumont.) Nebunia poate fi definită ca un mod de a experimenta alteritatea, o specie de transgresare a mediocrităţii şi normalităţii, dependentă, mai ales, de modul cum definim norma.

Putem spune că există destule boli mentale care sunt acceptate cu indulgenţă de societate: goana după profit, chiar şi atunci când este morbidă, munca excesivă, alcoolismul, anumite forme de abuz. Revenind la ideea lui Găvan, care echivalează demonismul cu psihoza, observăm doar că, pornind de la disociere, Cioran vorbea despre relevarea unui anumit principiu satanic în suferinţă. Cred că Radu Găvan şi-ar confirma considerabilul său talent dacă în următoarele romane ar explora această ambiguitate sufletească şi ar scrie o carte din perspectiva unui nebun, în tradiţia unor autori precum Gogol, Dostoievski, Nabokov sau Faulkner.