a30

Flavius Lucăcel, Corporaţia Piteşti: Paralela 45, 2018)

Spre antinatalism

Ştefan Bolea

Cel mai recent volum al dramaturgului contemporan, Flavius Lucăcel, Corporaţia (Piteşti: Paralela 45, 2018), cuprinde trei piese antrenante, care – probabil – îşi vor găsi curând spectatori, nu numai cititori: Corporaţia, Singurătatea pietrelor, Trecătoarea pisicii. Patru teme proeminente pot fi identificate în cele trei creaţii dramatice. Prima dintre ele se referă la criza capitalismului corporatist, care ascunde un profund instinct al morţii, deghizat în goana după profit. Pe de o parte, corporatismul este o „şcoală a linguşirii“ dusă la extrem. Pe de alta, servilismul neo-darwinist, expus şi de Strindberg în Domnişoara Iulia, este secondat de un cinism care echivalează doar „banul“ cu valoarea supremă:

„TONALD: … Ştii cu ce se trage ceasul biologic?

FILIP: Nu am nici cea mai mică idee.

TONALD: Cu cash.“ (Corporaţia, I, 10, p. 26)

Mai mult, atât dimensiunea cosmică a capitalismului sălbatic care duce la autodistrugere, cât şi orbirea sa patentă, sunt regăsite într-un alt extras:

„SAM: S-a spart. Am înţeles. Cât de adânc? Patru mii? Oceanul e mare… Se scurge? În pizda mă-sii! Ce caută balenele în zona mea de extracţie? Alungaţi-le! Puneţi sonarele pe ele! Şi rechinii? Ce-i cu rechinii?… Posturile noastre de ştiri să prezinte câteva cazuri, persoane sfâşiate în diferite locuri prin lume. Ce nu sunt? Agresivi? Inventaţi! Folosiţi o drujbă subacvatică! În ţările… în care activiştii ecologişti sunt cei mai agitaţi. Daţi-le acolo cât mai multe cazuri cu rechini demenţi, zilnic…“ (Trecătoarea pisicii, I, 6, p. 86)

O a doua temă se leagă de criza relaţiilor de cuplu, care ajung inevitabil într-un impas coroziv:

„FILIP: Pe noi ce ne ţine împreună?

SOFIA: Nimic.

FILIP: Nimic? Nimic zic şi eu. Te urăsc.“ (Corporaţia, II, 6, p. 42)

„TATĂL: Cu noi ce s-a întâmplat?

MAMA: Suntem ca toţi ceilalţi. Au trecut nişte ani şi nu mai avem nimic să ne spunem.“ (Singurătatea pietrelor, Scena 6, p. 57)

Situaţiile sunt plauzibile, etalând un tragicomic patent, iar Lucăcel pare ancorat în acest Zeitgeist care primeşte domnia „impersonalului se“ heideggerian cu indulgenţă şi cu zâmbetul pe buze. A treia temă, conexă cu inevitabilitatea prăbuşirii în desuetudine a relaţiilor de cuplu, se referă la incertitudinea legată de parenting. Confruntat cu spectrul creşterii unui copil autist, tatăl din Singurătatea pietrelor, aidoma poliţistului din filmul Dragă Moş Crăciun, scris şi regizat de Bogdan Ilieşiu, nu-şi poate imagina un destin mai funest pentru fiul său decât acela de a deveni poet (evident dintr-o frică teribilă şi, de altfel, justificată de sărăcie perpetuă):

„MAMA: Are o fire poetică.

TATĂL: Poetică? Ai înnebunit. La ce e bună?

MAMA: N-am zis că e bună sau rea. Am zis că o are.

TATĂL: Doamne fereşte. Loveşte-te peste gură.“ (Singurătatea pietrelor, Scena 8, p. 60)

Cea mai ambiţioasă piesă a volumului, Trecătoarea pisicii, poate fi citită şi ca un text antinatalist în descendenţa filosofiilor de inspiraţie budistă. Reîncarnările succesive ale personajelor principale nu conduc la optimism, aşa cum ar putea crede cei care fug de moarte într-un fel de beţie existenţială, ci la un pesimism funciar care echivalează existenţa cu un chin perpetuu: ne amintim de voinţa oarbă simbolizată de roata lui Ixion sau de bolovanul lui Sisif. Călăul Jack, reîncarnarea lui Paul, pare o personificare a Naturii marchizului de Sade: el şi clanul său fac curat, de generaţii retează neîntrerupt capete (Trecătoarea pisicii, II, 4, p. 102).

Cele trei piese reunite în volumul Corporaţia sunt conectate la (hiper)realitatea contemporană. Li s-ar putea reproşa doar o uşoară ignorare a caracterului supratemporal al operei de artă (conform ideii lui Eugen Ionescu din Note şi contranote, care sublinia că orice producţie artistică de calibru este atât ancorată în timp, cât şi vizează eternitatea). Dar, privind lucrurile cu justeţe, această disproporţie ar putea să-l avantajeze pe autor, pentru că publicul dezavuează „cuvintele mari“. În orice caz, Flavius Lucăcel este un dramaturg care merită urmărit şi a cărui operă va rezona, cred, cu viziunea artistică a noii generaţii de regizori dramatici.