a29

Rodica Braga, Trupul de fum al zilei, Bucureşti: Ideea Europeană, 2018)

Poemele crepuscului

Constantin Cubleşan

Sunt extrem de rare cazurile poeţilor, români sau străini, care pot să transpună (şi chiar împlinesc asta) în emoţii lirice, starea crepusculară a vieţii. A vieţii lor sau a vieţii în general. Sinceritatea cu care o face Rodica Braga în volumul Trupul de fum al zilei (Bucureşti: Ideea Europeană, 2018) este copleşitoare, nu atât prin enunţul (denunţul) trăirilor efective la o vârstă înaintată („zidurile/ coşcovite/ ale lungii mele existenţe“), cât prin seninătatea febrilă (dacă pot spune astfel) cu care îşi introspectează propriul trup, propria vibraţie sentimentală, propria conştientizare a limitei existenţiale: „ca o lumânare topită/ curg spre întunericul dinăuntru“. Poeziile, fără titlu individual, se alcătuiesc într-o comuniune ideatică, întregindu-se aluvionare astfel, rând pe rând, ca într-o amplă dialectică a instanţelor trăite, pentru a da contur şi dimensiune finală universului particular aflat în amurg: „pândesc/ clipa/ aceea care n-a sosit încă,/ dar, cu siguranţă, va veni/ cândva, pe tăcute,/ ca un hoţ care-şi cunoaşte/ meseria şi se foloseşte/ de mijloace puţine/ şi precise“.

Poeta are discernământul grav cu care îşi radiografiază existenţa aflată la momentul pe care îl consideră, îl simte a se afla în apropierea finitudinii, fără spaimă însă, doar cu o luciditate tragică estompată („am încolţit/ în firescul gând al morţii,/ ca o infinită şi blândă alinare“), privindu-şi în oglinda anilor chipul de acum, propria imagine – severă contemplare de sine: „oglinda şi-a spus/ cuvântul,/ stai în faţa ei debusolată,/ cu masca smulsă/ dintr-o mişcare de pe faţă./ un zâmbet atârnă/ dizgraţios într-o parte,/ un rid a luat calea/ «drumului din urmă»,/ moliciunea cearcănelor/ e plină vârf de laptele/ nopţilor de insomnie,/ sprâncenele şi-au istovit/ de mult mirarea/ iar ochii şi-au retras/ în ape tulburi puritatea/ culorii. gurii i-a secat/ frăgezimea şi totul/ pare înecat într-un/ mortar învechit, crăpat/ şi, în unele locuri, căzut./ şi ce dacă?/ îţi spui, cu ultimul/ dram de curaj, înfipt,/ ca o floare indecentă,/ în părul viguros încă./ viaţa îşi vede/ mai departe de treaba ei,/ rămâne doar să-i întreţii/ căldura care mai pâlpâie/ şi, uneori,/ îţi taie respiraţia/ cu imprevizibilitatea ei“. Nu e o atitudine cinică, ci mai degrabă dimpotrivă, una de mare dragoste de viaţă: „în dimineaţa asta însorită,/ toţi pomii se uită la mine/ prin privirile tale, Doamne!/ miresmele tale/ mi-au îmbălsămat/ cerul gurii,/ simt mâna ta, mângâietoare/ şi aspră,/ cum smulge pământului/ toate sevele lui/ hrănitoare şi le împinge/ în trunchiul meu/ obosit“. E în totul o emoţionantă melancolie („mă frâng în melancolie/ ca o tijă de crin obosit“) prin filtrul căreia imaginile trecutului sunt rechemate într-o tandră ipostază evocatore („era, cândva, pentru noi,/ un timp al desfătărilor,/ al lumilor trăite gălăgios,/ când livezile rodeau/ fructe zemoase şi aromate,/ când luna, mlădioasă,/ îşi părăsea argintul în ape,/ când vântul alerga/ printre nori ca pasărea/ vrăjită ce-şi subţiază trilul /…/ o, ce minunat se înlănţuiau/ toate, ce horă a iluziilor/ bătătorea/ în suflete poteci aurite,/ cât clocot, ce rumoare, zgomote/ de chimval şi chiuituri/ ne îmbătau încheieturile/ până la amorţeala indiferentă/ a alcoolului…“). Între aceşti doi poli ai fiinţării, acel „timp al desfătărilor“ tinereţii şi, în pandant, cel al crepusculului, revărsat în culori estompate, cu altfel de semne jucăuşe („pisicoasă, moartea se tot/ apropie, uneori mă atinge/ uşurel cu lăbuţa,/ alteori se zburleşte la mine/ şi-şi arată dinţii /…/ încerc să mă joc cu ea, s-o prind/ în plasa amăgitoare a cuvintelor“), se circumscrie un traiect pe care poeta l-a străbătut şi încă mai zăboveşte în el, subjugată fericit de patima cuvântului scris, de poezia înţeleasă ca însăşi esenţă a vieţii: „ca o rană de nevindecat/ trăieşte în mine/ poezia./ mă doare continuu/ alimentată cu cuvinte/ potrivite (…) mă las/ cutreerată de fiorii ei/ sălbatici,/ de bucuria pură a zicerii,/ ca un junghi neaşteptat,/ de parcă/ aş fi biciuită de-o beţie/ cu alcooluri prohibite“. Discursul liric are vibraţie profundă, în game dramatice, relevând trăiri acutizate („e o vreme a scadenţelor,/ când catastiful socotelilor/ îmi dă erori indecente/ şi memoria joacă neglijent/ alba-neagra cu mine“) comunicate când testamentar („şi dacă voi pleca/ cu fiinţa plină ochi/ de iubire /…/ şi dacă voi încolţi/ în păpădia ce-a împrumutat/ aurul soarelui,/ să nu uiţi să sufli/ în măciulia de puf,/ ca să mă împrăştii/ în cele patru zări/ şi astfel să ajung/ din nou la tine“), când în ritmuri şi cu rezonanţe religioase de acatist („bucură-te, aşadar, suflete/ al meu/ bucuria e un dar oferit/ de zei ca răsplată/ pentru îndelungile suferinţe/ tot de ei hărăzite/ bucură-te că poţi mirosi /…/ bucură-te că poţi auzi/…/ bucură-te că poţi vedea /…/ bucură-te că suflul tău/ se regăseşte în toate“), fără accente patetice căci simte nevoia unei tandreţi rostite pe umărul celui de lângă ea: „m-aş vrea o lacrimă/ neplânsă în ochiul tău/ pentru mine,/ ca să înţeleg că,/ dacă tu mă cunoşti,/ mă cunosc şi eu/ şi te culeg cu grijă,/ cu mâinile tremurânde,/ ca pe vâna unui leac/ a toate tămăduitor./ dansând cu vântul,/ mă pierd în fiinţa ta,/ precum apa în nisipul/ fierbinte“.

Poezia aceasta a stărilor crepusculare de viaţă e, fără îndoială, una ce îndeamnă la meditaţie asupra destinului, asupra condiţiei de împlinire umană, poetică în cazul Rodicăi Braga, despre care vorbeşte elegiac, fără tristeţi fatale însă, cu o elegantă decantare a trăirilor plenare într-un context miraculos al universului: „de-s ceaţă, de-s ploaie,/ de-s nea, de-s rouă/ sau abur de râu/ dimineaţa,/ ce vă pasă vouă/ că-n astea mă văd,/ mă simt acasă?“ În acest halou se şi adresează celor din jur, propunându-şi identitatea din totdeauna ca o formă a fertilităţii creatoare: „şi ce vă pasă vouă/ cât de des mă arăt vouă?/ oare i se cere socoteală/ pomului pentru belşugul/ de roade?/ oare i se reproşează soarelui/ că dă prea multă lumină?/ oare trandafirul este/ sancţionat că împrăştie/ prea mult parfum? (…) eu exist, ca şi voi,/ pentru că pronia cerească/ mi-a hotărât şi măsurat,/ la milimetru, fiecare/ respirare,/ fiecare durere sau/ bucurie,/ pe care sunteţi liberi/ s-o ignoraţi./ eu sunt liberă s-o manifest,/ ori de câte ori/ prea plinul meu sufletesc dă pe dinafară“. Ea simte şi ştie că trăieşte prin şi pentru poezie („poezia musteşte în mine/ ca apa fântânii“) sau, în altă parte: „cum m-aş putea privi pe mine,/ cea fără de mine,/ dacă mi-ar fi luată/ putinţa de-a mă întrupa/ într-un cuvânt care/ să mă salveze din bezna/ increatului?“), rostindu-şi, sub semnul cuvântului, alegorica profesiune de credinţă: „cad cuvintele peste tine/ întâi te spală de toate zgurile,/ îţi aşează după urechi părul,/ îţi curăţă privirea de febre/ şi-ţi lasă pleoapele grele/ de vinul lor cel dulce./ ţi se aşează pe creier/ şi-ţi înşurubează aripi/ în omoplaţii dornici de zbor./ coboară apoi spre inima/ tremurătoare şi-o golesc/ de ultima picătură de sânge./ apoi se scurg liniştit/ spre ţărmul fremătător/ al mâinii ce le primeşte/ ca pe-o ofrandă pe care/ o depune, neatinsă,/ pe foaia albă,/ ce-o aşteaptă ca un altar“.

Rodica Braga şi-a construit din cuvinte, din cuvintele poetice, un veritabil templu la altarul căruia a oficiat fără emfază, ca o nobilă vestală, împlinind o operă de ample dimensiuni, pe coordonatele epicului şi ale liricului, translând în pagina scrisă, fără popasuri, vibraţia sinceră a trăirilor diurne de-a lungul unei vieţi („magica,/ mistuitoarea/ banalitate a vieţii“) în crepusculul căreia se regăseşte acum, poate ceva mai obosită („cuvintele mi s-au veştejit,/ dau semne de uzură,/ scârţâie la încheieturi,/ nu mai sunt bune de gură“), fără să capituleze însă cumva („încă nu mi-am copt/ pâinea pentru lunga/ călătorie“), conştientă de farmecul feminităţii sale („cândva, eram o femeie“) ca şi de frenezia creatoare ce i-a marcat ispititoare rostirea: „cuvintele îmi râd în faţă/ şi chicotesc./ mă cercetează curioase/ ca nişte cumetre gureşe“. Ridicat astfel, din roci variate, de la cele calcaroase la cele bazaltice, edificiul acestui volum, ce îşi propune să fie semnul unei posibile chei de boltă pentru viaţă şi pentru poezie, dă pe deplin măsura profundei autoreflecţii, datorate creatoarei de stări poetice, dezvoltate în sublimul lor diafan, acum sub orizontul liminar al unei alte zodii existenţiale.