a27

„Momentele“ lui Radu Cosaşu

Nu e un Radu Cosaşu nou-nouţ în volumul, recent apărut, Anti-damblale (Polirom, 2018); ci acelaşi Radu Cosaşu. Ăsta este meritul, asta este  marca autorului: de-a fi ajuns, mai devreme ca alţii, la „democraţia mea interioară”, ce n-are de-a face cu nici o prejudecată, oricît are fi ea de nouă ori de autoritară. Domnul Cosaşu este imun la modă, inclusiv la aceea românească a ideilor de-a gata. „Inteligenţele recente”, care ar fi ştiut cum să facă şi istoria, şi cultura ultimilor două sute de ani, iar drept urmare sancţionează drastic ba Revoluţia Franceză, ba opiniile lui Malraux ori pomenirea lui Marx, îl impresionează numai atîta cît să scrie despre ele o tabletă; de fapt, îl incită – şi-atunci îşi face damblaua şi scrie, în felul lui inimitabil, punînd materia, adică substanţa adesea gravă a realului, într-o formă literară lunecoasă. Rezultă ceea ce citim, „hazotragediile”, cum le numeşte chiar în acest volum (fragedii – într-o carte anterioară). Iar la blocajul naţional românesc între dreapta şi stînga, Radu Cosaşu răspunde cu democraţia – cu aceea a sa; fraza cu care se deschide volumul Anti-damblale – „Blocat obsesional între o dreaptă şi o stîngă la fel de false şi stupide într-o ţară care nu cunoaşte, în incultura ei politică, decît sentimentul românesc al fiinţei antiguvernamentale, mă instigă cumva să dau în vileag ce se întîmplă în democraţia mea interioară” – fraza aceasta, deci, pe care nici nu am transcris-o pînă la capăt, este şi un diagnostic lucid asupra lumii noastre, şi o clară, deşi ca-n joacă, declarată poziţionare a autorului, şi o marcă stilistică inconfundabilă (parafraza, de milioane, după titlul lui Vulcănescu).

Cosaşu însuşi stă în miezul convingerilor sale, învelindu-şi mirările şi indignările în fraze jucăuşe ori numai aparent jucăuşe. La fel ca din Supravieţuiri, şi Anti-damblale îl expune instantaneu pe autor. Cartea, pe care am citit-o pe nerăsuflate, m-a făcut să mă gîndesc că dl Cosaşu este un om liber, de care în vecii vecilor nu se va (mai) putea lipi nici o formă de dogmatism. Un om cu nevricalele sale, cu părerile lui de rău pentru cutare sau cutare situaţie (uneori grotescă, alteori tristă), cu scriitorii lui favoriţi şi piesele muzicale preferate, care la o adică se apără prin ironie, surîs (uneori, unul „homeric”), rîs. Dar atîta ne-am obişnuit cu ideea că dl Cosaşu e ludic, încît nici nu mai băgăm de seamă ce serios şi sobru este adesea, inclusiv în acest volum. Cel mai lung text, „O dambla în toată puterea cuvîntului”, este o proză de angoasă; relatează o călătorie de pe vremuri la Moscova şi demonstrează ce greu este să fii evreu român, deoarece identificat ca atare de un alt pasager din compartiment, un rus nu doar neprietenos, ci de-a dreptul agresiv, care-l ameninţă cu Babi Iar: nu e vorba despre simfonia corală a lui Şostakovici, ci despre locul masacrului a peste treizeci de mii de evrei, în 1941, pe care l-a comemorat muzical Şostakovici…

Nu vreau să rezum cartea. Ritmul frazei şi talentul lui Cosaşu de a scrie pe muchie, între rîs şi plîns, între da şi ba, căci îl interesează şi faţa şi reversul lucrurilor, transformă citirea volumului într-o aventură intelectuală aparte. Pe deasupra, nu trebuie să ajungi la sfîrşitul lecturii pentru a-ţi da seama că prozatorul, încăpăţînat, nu numai că ţine la ideile sale, unele azi nepopulare, ci ţine şi să declare pe faţă că le are; sinonimul corect pentru încăpăţînat este, de data asta: demn.

Înainte de-a scrie aceste rînduri de semnalare a cărţii Anti-damblale, m-am uitat în Dicţionarul tezaur al limbii române, la dambla: înseamnă paralizie, tetanos, acces de furie; iar figurat, deprindere neobişnuită, ciudată (ciudăţenie); manie; în expresii: dorinţă, capriciu, chef. Nici nu se putea ca Radu Cosaşu, cu uimitorul său talent de-a mlădia limba încît s-o facă să spună exact ceea ce vrea el să spună, să aleagă ca titlu un cuvînt mai puţin ambiguu…

M-am întrebat ce anume sînt aceste texte, nervoase, scrise ca un balet pe lama cuţitului, care te prind încît nu poţi lăsa cartea din mînă. Eseuri? Proze, cu sau fără personaje? Prozoeseuri, pentru că doldora de idei şi interpretări? Aproape poeme, precum pe vremuri Cronica de trei secunde? Şi, pentru că tot ne place Caragiale, mi-am dat seama că am petrecut cîteva ore fericite citind momente contemporane de Radu Cosaşu.

Marta Petreu