a11

Post-restant

Emil Hurezeanu

Ce peisaj misterios, au şoptit, după marea secetă

Observatorii astronomici.

Se vedeau dintr-o dată pe câmpii secătuite colorate

Doar cum coama leului

Runele ruinele cifrul vechilor bazilici şi drumuri romane.

Acolo unde globalizarea lăsa încă mlaştini în jurul noilor oraşe,

Uscăciunea a scos la lumină epura conturul metafora

Trecutului îndepărtat.

Incapabil de transformarea poetică a acestui straniu

Fenomen apocaliptic – pentru că

Repet dintr-un penultim poem despre femeia după  30 de ani,

Apocalipsa înseamnă la origine îndepărtarea voalului,

Nu pot  decât relata câte ceva despre memoria mea

Extraordinară şi memoria colectivă precară.

Complet ireconciliabile.

Un autor al cărui Jurnal îl citesc de zeci de ani doar la Sibiu,

Ernst Jünger se numeşte

Susţine că la dezvelirea unei statui

Într-un mic oraş suab

Primarul ar fi spus:

„Von Gesichtslosigkheit zu Geschichtslosigkeit“

Adică, dezvăluind chipul statuii personajului dispărut

Omul ne avertiza că în absenţa istoriei se ajunge la Lumea fără chip.

Eu sunt acum posesorul lui nefericit.

Sunt, adică, să fie clar, posesorul chipului istoriei.

Mi-am notat sârguincios ultimile lucruri înaintea intrării

În sala de operaţie.

„Memory is inexplicable“(Virginia Woolf)

Sau

„I would enshrine the spirit of the past

For future restauration“(William Woodsworth).

Adică, voi îmbălsăma duhul trecutului pentru

Reîntruparea ce va să vină.

Sau:

„There is not memory you can wrap up in camphor

But the moths will get in“. (T.S. Elliot)

Adică,

Nu poţi păstra memoria în camfor

Fără să atragi moliile.

Am găsit toate astea în cartea unei doamne ce scrie

Despre virtuţile egale ale amintirii şi uitării

În alcătuirea memoriei. Nu-i ţin minte numele.

Ştiam ca Ernest Renan, parcă, spunea că naţiunea este

Pentru noi toţi

Ceea ce ne amintim dar şi uităm împreună.

În această dimineaţă a zilei de toamnă egală cu

Noaptea

Am fost livrat pe bandă rulantă la clinică.

Erau doctorii şi surorile adolescenţei acoperiţi de praful

Mormântului proaspăt şi neocupat.

Mângâiau fruntea unui adult amnezic rătăcit între

Hotelul din München

Al scriitorului vienez Sacher-Masoch

Şi cabinetul doctorului Alois Alzheimer.

Şi uite aşa nimerii

În sala în care Hitler a cedat Ceholsovacia în 1938.

Tot acolo,

L-am sărbătorit pe Eminescu în 1989 în exil

Dând bir cu fugiţii.

Acum acolo cântă violoncelul lui Edgar Reitz

Care a  făcut multe filme

Despre patria germană rostogolită, uitată, recuperată.

Şi tot aşa, de la capăt.

Ce vreţi la mine, spuse doctorul deschizând îngust braţele

Aţi greşit adresa, cred.

Nu sunt uitarea selectivă, ci moartea definitivă.

Veţi avea parte, în sfârşit, de chipul final

De toate peisajele lumii restaurate în roua noii Dimineţi.

Fetiţa din La Dolce Vita care, la sfârşit,

Iese din mare şi spune Marcello, Marcello,

Îţi va striga ţie numele

Iar tu vei crede că s-a înşelat.