a5

Structura înainte de toate

Ştefan Bolea

Cartea Adrianei Stan, Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structuralismului (Bucureşti: Editura Muzeului Literaturii Române, 2017), bazată pe o teză de doctorat susţinută în 2012 la Facultatea de Litere din Cluj, conţine o analiză a structuralismului românesc din perioada postbelică. Structurat în zece capitole (se porneşte de la arheologia conceptului, importanţa lingvisticii, ideologia structuralismului; se ajunge la eclipsa istoriei literare, la limbajul „noii“ criticii româneşti din anii ’70 şi la textualismul optzecist), volumul beneficiază de un cuvânt înainte elogios al lui Mircea Martin: „Nu, în ciuda aparenţelor materiale şi cronologice, această carte nu este un debut. Ţinuta şi calitatea să [sic] îmi aduc în memorie cunoscutul dicton francez care echivalează – în situaţii excepţionale – o primă încercare cu o operă magistrală“ (p. 11).

Ar fi fost dezirabil ca subcapitolul dedicat arheologiei conceptului (pp. 19-23) să fie dezvoltat cu o explorare a termenului de structură şi a relaţiei sale cu hegelianul sistem şi cu Gestalt-ul lui Schelling. Pentru cei nefamiliarizaţi cu istoria structuralismului, faptul că structura este definită fugitiv, fiind un concept la fel de general şi vag precum fiinţa lui Heidegger, îngreunează lectura. Un alt minus al cărţii – dar în acest punct recunosc că sunt cu totul subiectiv – este absenţa unui capitol legat de raporturile dintre structuralism, existenţialism şi post-structuralism: sunt câteva observaţii în subcapitolul Duşmanul formalist (pp. 121-6), dar ele se referă mai mult la vulgata existenţială, nu la curentul rival propriu zis. De pildă, libertatea are un statut ambiguu în existenţialism, fiind secondată de facticitate. De altfel, nici individualismul nu este atât de pur precum ar putea părea la prima vedere. Conceptul de subiect este evitat de unii fenomenologi existenţiali, Heidegger preferând să tematizeze Dasein-ul tocmai pentru a se detaşa de tradiţia subiectivităţii carteziene.

Mai mult, panopticismul lui Foucault este influenţat de teoria privirii a lui Sartre. „Moartea omului“ este, în primul rând, după Deleuze, o invenţie nietzscheană. Ideea că „omul nu e stăpân la el acasă“ îşi găseşte un pandant atât în psihanaliză, cât şi în iraţionalismul pre-existenţialist al unor autori precum Schopenhauer şi Nietzsche. Este evident că suntem gândiţi în timp ce gândim, că suntem inscripţionaţi ca în Colonia penitenciară în timp ce scriem, că limbajul ne condiţionează, dar poate că există o anti-structură dincolo de sistemele impersonale care ne formatează, la fel cum, după unii cercetători ai ştiinţelor contemporane, dincolo de inconştientul psihanalitic, există un soi de inconştient biologic, care se varsă în id-ul freudian. Eul existenţialist este clar un construct, iar propensiunea spre solipsism a curentului îl face o ţintă uşoară pentru anti-subiectivismul structuralist, dar un anume post-subiectivism merită apărat astăzi, într-o lume modelată de valuri de post-structuralism.

Cu toate acestea, meritele cărţii sunt indenegabile. Tot ca o reflecţie personală, m-a impresionat subcapitolul Lanţul convenţiilor referitor la cartea lui Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti (pp. 250-5): „[N]oţiunea «convenţiei» susţine un scenariu de evoluţie literară mai eficient decât ar putea s-o facă doar invocarea principiului autonomist clasic (şi atemporal) al «valorii estetice». Mircea Scarlat propune … o distincţie salutară între «valoare estetică», ale cărei norme de apreciere sunt finalmente «ale noastre», şi «importanţa istorică» apreciabilă în raport cu tradiţia şi cu evoluţia literară ulterioară. Valoarea unui poet ca Alecsandri, de pildă, păleşte până şi în faţa unora din contemporanii săi, dar importanţa lui istorică este «excepţională», prin speciile lirice pe care le fixează. Acest al doilea element de noutate este şi mai semnificativ decât primul, pentru că îl duce pe exeget cu un pas în afara modelului călinesciano-manolescian, care confundă istoria literară cu construcţia unei naraţiuni canonizante (aşa-numita «istorie de valori»)“ (p. 252-3). Este numai un exemplu de reconstrucţie a structuralismului autohton, care trezeşte apetitul de lectură pentru Istoria lui Scarlat. De altfel, nu numai capitolul viii (din care am extras citatul), ci mai ales capitolul ix, intitulat Limbaje critice, este demn de interes: Adriana Stan discută Bildung-ul structuralist al unor critici şi teoreticieni precum Mihai Zamfir, Al. Călinescu, Eugen Negrici, Livius Ciocârlie şi Marin Mincu.

Exprimarea autoarei este ironică şi plină de nerv: a se vedea, de pildă, un comentariu la o carte de Adrian Marino: „În orice caz, conlucrarea (sau confuzia) impresionismului cu structuralismul durează cam 80 de pagini. După aceea, structuraliştii îşi dau arama pe faţă, ca o armată de zombies pornită să atace «misterul» operei, «libertatea» criticului, să-şi aroge adevăruri vechi de când lumea sau teze pe care «critica românească le-a formulat când alţii umblau în pantaloni scurţi»“ (pp. 208-9). Ori comentariul halucinant al lui H. Culea la concepţia lui Althusser: „Individul acceptă liber subjugarea sa şi îndeplineşte de bunăvoie gesturile şi actele supunerii sale… Aceasta este marea operă a acţiunii ideologice: şi subiectivitatea liberă, şi fiinţa subordonată, lipsită de orice libertate în afară de cea de a accepta liber supunerea“ (p. 130).

Bastionul lingvistic este, deopotrivă, un text necesar şi meritoriu, mai ales din perspectiva faptului că pune bazele unei reconsiderări istorice a structuralismului românesc. M-aş fi bucurat să fi avut acces la o asemenea carte în vremea studenţiei, când răsfoiam cu pasiune tomuri de inspiraţie structuralistă şi post-structuralistă redactate de Foucault, Barthes, Saussure, Deleuze, Lyotard, Baudrillard etc. Poate alţii vor urma exemplul excepţionalei cercetătoare clujene şi vor concepe istorii ale fenomenologiei româneşti precum şi versiuni aduse la zi ale istoriei postmodernismului autohton.