a3

Promisiunile generaţiei Unirii

Marta Petreu

„…patria nu este o parvenită capriţioasă cochetă, care are nevoie de curtezani fluturatici,
cu zîmbete de cadril şi dedicaţiuni de madrigaluri elegante;
ci o nobilă mamă severă, căreia-i trebuiesc copii juraţi spre demne isprăvi,
cu calde bătăi de inimă pe tăcute, fără declamaţiuni galante.“
Caragiale

La sfîrşitul secolului al xix-lea şi începutul secolului al xx-lea, existenţa literaturii în limba unui popor era un argument serios pentru ca poporul respectiv să fie recunoscut drept naţiune, şi anume una demnă de-a avea şi forma instituţională supremă de organizare: statul naţional. Hannah Arendt a observat că acest criteriu a stimulat în Europa de Est „un fel de renaştere filologică […] a cărei funcţie politică era să dovedească mai ales că popoarele care posedau o literatură şi o istorie proprie aveau dreptul la suveranitate naţională“. A fost şi cazul nostru, al românilor. Iar după ce s-au realizat cele trei uniri, partea intelectuală a clasei de sus din România s-a dedicat cu declarat devotament creşterii culturii româneşti, cu intenţia declarată de a crea dovezi justificative suplimentare pentru formarea României Mari.

Visul unei culturi româneşti mature, dacă se poate de importanţă mai largă, chiar universală, a fost al mai multor generaţii de intelectuali români. Ideea sincronistă apare, în varii formulări, unele indirecte, cam de pe vremea generaţiei şi şcolii culturale căreia România de astăzi îi datorează atît de mult: Şcoala Ardeleană. De pildă, Ion Budai-Deleanu şi-a scris genialul său „poemation eroi-comico-satiric“ anume pentru că, umilit că avem numai cîntece „de doru’ lelii şi de frunză verde“, a vrut „să aducă în limba noastră un feliu de poezie noao, precum se află la Itălieni şi alte neamuri“. El nu numai că a aspirat la o cultură românească „noao“, de alt nivel decît „cîntările ţărăneşti“, ci a precizat şi condiţiile în care aceasta se poate naşte – condiţii pe care le rîvnea şi pentru „ţiganii“ săi –, şi anume o civilizaţie materială de tip orăşenesc:

„…cele învăţături alese
Ce pre oameni fericesc şi minună
Nu în pustii, nici în păduri dese
Avură ele început, ci în oraşe,
Din oameni cu obiceaiuri gingaşe“.

Un alt autor care a vorbit despre sincronizarea noastră culturală şi instituţională a fost Maiorescu, căci textele lui critice despre „formele fără fond“ – adică despre formele europene fără fond european deoarece cu fond românesc – propun ca soluţie cultivarea fondului românesc pînă cînd acesta va ajunge pe potriva formelor/instituţiilor europene imitate la noi.

De obicei, cînd vorbim despre sincronism, ne referim la cel mai celebru dintre teoreticienii lui expliciţi, la E. Lovinescu, maiorescianul de a doua generaţie care a elaborat o întreagă teorie şi critică a problemei româneşti a sincronizării. Însă este limpede că Lovinescu nu a fost nici primul şi nici singurul care a pus problema şi că şi alţi autori, de dinaintea lui, contemporani cu el sau de după el au pus aceeaşi problemă. De pildă, în stricta lui contemporaneitate, D. Drăghicescu, Ibrăileanu sau Zeletin au discutat şi ei chestiunea, iar la mijlocul anilor 1930, un mare partizan al sincronismului a fost Cioran, chiar în lucrarea lui cea mai „deocheată“ şi complexă, Schimbarea la faţă a României.

Preocuparea din timpul Primului Război Mondial şi din toamna anului 1918 a lui Blaga şi D.D. Roşca, pe-atunci studenţi, de-a deveni, ei şi generaţia lor, „una din generaţiile româneşti «europene» ale acelor ani“, plutea de fapt în aer, ideea sincronizării fiind, după cum se vede din exemplele punctuale pe care le-am dat, împărtăşită de mulţi şi avînd deja istoria ei. Nu e mai puţin adevărat că dorinţa sincronizării cu Apusul a avut şi redutabili adversari, ceea ce a provocat în perioada interbelică violente dezbateri între europenişti şi tradiţionalişti; miza ciocnirilor a fost răspunsul la întrebarea Noi pe ce cale trebuie să evoluăm? O întrebare din nefericire permanentizată cumva la noi, din cauza conjuncturii istorice care ne-a făcut dependenţi şi influenţaţi, pe rînd, întîi de Răsărit, pe urmă de Apus, apoi iarăşi de Răsărit (de data asta, în varianta socialismului real sovietic), apoi din nou de Apus… A fost fatal ca această dezbatere, violentă în anii 1920-1930, să reapară, anamorfozată, şi după 1990, fără să se fi stins cu totul nici pînă astăzi.

După norocosul an 1918, al celor trei uniri, România s-a aflat într-o situaţie cît se poate de complicată; ea a avut de lucru cu sine însăşi, pentru a transforma unirile în realitate unificată, cu instituţii modernizate şi funcţionale. Unificarea administrativă şi legislativă a reprezentat numai un aspect din aceste îndatoriri istorice, pe care, datorită dificultăţii lor, Keith Hitchins le numeşte „înspăimîntătoare“. În plus, perioada interbelică – de criză a ideii liberal-democratice şi de afirmare a colectivismului totalitar, prin esenţă antiliberal – a fost complicată şi grea în toată Europa, fapt cu urmări şi asupra României. (Ar mai trebui spus că, pentru perioada interbelică, ideea sincronizării cu Europa a ascuns şi o teribilă capcană politico-ideologică, în sensul că, imediat după Primul Război Mondial, criza fundamentelor, criza democraţiei de tip liberal, modelul Revoluţiei Ruse etc. au favorizat opţiunea pentru colectivism; aşa că în Europa geografică s-a născut, suprapusă Europei liberal-democratice, cea de-a doua Europă, colectivisă şi prototalitară… Drept urmare, în acei ani, sincronizarea cu Europa a putut să însemne orice, fie adeziunea la ideea democratică, fie adeziunea la ideea totalitară…)

Ţinînd cont de conjunctura europeană complicată, faptul că după 1918 România şi-a creat, încet-încet, instituţiile, adică formele organizatorice fără de care cultura nu poate exista, este demn de admiraţie. În ciuda tuturor problemelor continentale care au influenţat-o şi în ciuda tuturor contextelor interne care, de asemenea, au marcat-o, România şi-a construit în o sută de ani de la uniri o reţea instituţională complexă, aptă să genereze şi să întreţină cultura românească. Această reţea instituţională a fost de două ori supusă destructurării: prima dată, la instalarea regimului socialist după model sovietic; a doua oară, vai, după 1990, în „tranziţia“ noastră, cînd procesul imitării Occidentului a fost luat de la capăt, dar măsurile şi ideile aplicate la noi cu mare grabă şi autoritate nu au fost întotdeauna fericite. Totuşi, în ciuda celor două destructurări şi restructurări, avem o reţea instituţională pe care se sprijină cultura românească umanistă şi ştiinţifică, şi anume: universităţi, şcoli medii şi şcoli primare; biblioteci; muzee; institute de cercetare; Academia cu instituţiile subordonate ei; teatre, filarmonici, uniuni de creaţie, edituri, reviste.

Putem să spunem că nici una dintre instituţii nu este perfectă – dar nu putem să negăm existenţa instituţiilor ca atare. Dar poate că învăţăm să ni le îmbunătăţim şi să le folosim mai bine. Mai ales că, spre deosebire de fericitele ţări occidentale, în care există continuitate instituţională indiferent de rezultatul alegerilor parlamentare şi prezidenţiale, la noi rezultatul alegerilor influenţează din păcate instituţiile care pregătesc şi produc cunoaştere şi cultură. La noi, pîrghiile puterii politice afectează chiar şi instituţiile cele mai stabile şi importante, cum ar fi universităţile de tradiţie, de pildă. (De aceea, o evaluare mai specifică a faptelor de cultură care s-au acumulat în această sută de ani de la uniri ar trebui făcută ţinînd cont de cele trei perioade istorice diferite prin care a trecut ţara: perioada interbelică, nefericita perioadă a socialismului real după model sovietic, perioada de după 1990; o asemenea cercetare sistematică depăşeşte însă intenţiile, mai modeste, ale textului de faţă.)

Revenind la ce s-a făcut în suta de ani de cînd avem stat unitar, cred că una dintre primele fapte mari a fost încercarea de alfabetizare a populaţiei. În perioada interbelică, numărul analfabeţilor a scăzut. Iar analfabetismul a fost oficial lichidat – aşa se spune –, în timpul socialismului real românesc. Din nenorocire, după 1990, pe fondul sărăcirii grave a populaţiei rurale şi a celei orăşeneşti din zone defavorizate, analfabetismul a reapărut, astăzi se vorbeşte despre analfabetism real şi analfabetism funcţional într-o proporţie însemnată (peste o jumătate de milion…). E un fapt grav, o grea responsabilitate ce apasă asupra tuturor guvernărilor care s-au succedat de atunci.

Chiar dacă sistemul de învăţămînt, în întregul lui, a fost de două ori bulversat, chiar dacă este permanent ales drept teritoriu de experimente nu o dată păguboase, chiar dacă este subfinanţat, învăţămîntul superior are rezultate semnificative: există acum mai multe universităţi şi mai mulţi absolvenţi de universitate, iar ponderea absolvenţilor de studii superioare a crescut. Dacă în 1930, recensămîntul populaţiei înregistra, conform datelor publicate de Sabin Manuilă în Enciclopedia României, 133007 de absolvenţi de studii universitare (în procente, 1,6 la sută din populaţie), în momentul de faţă, conform recensămîntului din 2011, 14,4 la sută din populaţie are studii superioare (în cifre absolute, 2 591 021, dintr-un total de populaţie de 10 ani şi peste de 18 022 221).

În domeniul umanist, nu mai sîntem în situaţia de acum 80-90 de ani, toate ştiinţele umaniste – nu am competenţa de a vorbi despre acelea ştiinţifice – au ajuns la acumulări semnificative. Filosofia, istoria, filologia, sociologia, psihologia ş.a.m.d., apoi creaţia artistică, de la literatură la muzică, arte plastice şi pînă la artele spectacolului, există, cu tezaurizări importante.

De pildă, dacă în 1918 la capitolul filosofie modernă şi contemporană puteau fi enumerate două nume, Maiorescu şi Conta, acum – în ciuda anilor de totalitarism socialist, cînd filosofia a fost cu metodă desfigurată dogmatic – putem vorbi despre sistemul filosofic al lui Blaga, despre opera lui Noica, D.D. Roşca, Rădulescu-Motru, Tudor Vianu, P.P. Negulescu, Ion Petrovici, Mircea Florian, Mihai Ralea ş.a., ori despre opera românească a lui Cioran, în logică despre opera lui Anton Dumitriu… De fapt, într-o sută de ani la noi s-a creat o tradiţie filosofică reală. Apoi, aşa cum un ins este cu adevărat cult numai atunci cînd cunoaşte cu de-amănuntul nu numai autorii mari, ci şi pe cei minori, eu cred că şi o cultură poate fi socotită matură numai dacă are şi mulţi autori minori interesanţi; or, în domeniul filosofiei româneşti există exegeţi admirabili şi, pe deasupra, autori minori plini de surprize, foarte interesanţi. În fond, existenţa unor autori importanţi iradiază, încărcînd de carate filosofice, şi asupra contemporanilor lor mai mărunţi, şi asupra autorilor mai vechi, din secole anterioare. Treptat, au apărut şi instrumente de lucru, cum ar fi Istoria filosofiei româneşti a lui Bagdasar, aceea în două volume editată sub egida Academiei (cu capitole inegale ca nivel al exegezei), Istoria logicii de Anton Dumitriu, Istoria filosofiei… a lui Al. Cazan, apoi O istorie a filosofiei româneşti în relaţie cu literatura a lui Ion Ianoşi, diverse antologii tematice, monografii.

Spre deosebire de filosofie, care încă nu are destule instrumente de lucru – acestea nu pot fi create la repezeală, riscul de a greşi este considerabil, oriunde zgîrii cu unghia poţi să dai de altceva decît spun exegezele existente –, filologia şi-a creat instrumentele şi canonul încă din perioada interbelică. Astfel, Lovinescu a scris nu numai lucrarea sa unicat de filosofia culturii, Istoria civilizaţiei române moderne, ci şi Istoria literaturii române contemporane. I-a urmat Călinescu, cu Istoria…sa, apoi Istoria… lui Cioculescu-Streinu-Vianu, iar după 1990 au apărut, în ordine: Istoria… lui I. Negoiţescu, Literatura română contemporană a lui Laurenţiu Ulici, Istoria literaturii române contemporane… a lui Alex Ştefănescu, Istoria critică a literaturii române…, plus Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc, amîndouă ale lui Manolescu, Scurtă istorie… a lui Mihai Zamfir. Dicţionarele de scriitori sînt acum numeroase – de la acela, mult amînat, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu, la Dicţionarul în şase volume apărut sub egida Academiei şi coordonat de Eugen Simion, Dicţionarul analitic… în 4 volume coordonat de Ion Pop, Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900 redactat de Institutul de lingvistică, istorie literară şi folclor din Iaşi, Dicţionarul cronologic al romanului românesc de la origini pînă la 1989 redactat de secţia de istorie literară a Institutului „Sextil Puşcariu“ din Cluj, Dicţionarul biografic al literaturii române alcătuit de Aurel Sasu… La fel, există monografii, studii, comentarii, dovadă că filologii şi literaţii nu au pierdut timpul. Şi ar fi trebuit să încep, de fapt, cu dicţionarul limbii: nu de multă vreme avem în sfîrşit Dicţionarul tezaur al limbii române, în 19 volume; nu este complet, spun lingviştii, literele de început sînt lucrate cu multă vreme în urmă, neactualizate etc., dar, cu toate acestea, există. Aşa că aş spune că în domeniul instrumentelor, filologia şi lingvistica au făcut un salt spectaculos. Şi, deoarece există structuri universitare pentru toate artele frumoase, muzică, teatru, arte plastice, cinematografie etc., şi deoarece de cîte ori apare învăţămîntul superior pe cîte un domeniu, în scurtă vreme apar şi instrumentele de lucru necesare domeniului respectiv, presupun că şi în aceste domenii ale creaţiei şi culturii specialiştii au creat şi instrumentele de lucru necesare, adică istorii, dicţionare, monografii etc.

Datorită lui Maiorescu, care i-a modelat autoritar tiparul, cultura noastră este încă de la începutul modernităţii literaturocentrică, fapt care a avut avantajele şi dezavantajele sale. În suta de ani care s-a scurs de la formarea statului naţional unit, literatura română a crescut şi s-a împlinit prin personalităţi, adesea în pofida timpului istoric neprielnic. Dacă numesc numai cîte zece creatori din fiecare specie literară, enumăr: în poezie, Arghezi, Blaga, Bacovia, Ion Barbu, Pillat, Voiculescu, Radu Stanca, Doinaş, Caraion, Sorescu, Nichita Stănescu, Ileana Mălăncioiu – şi am trecut de zece, fără să ajung să numesc marii poeţi ai generaţiei din care eu însămi fac parte, generaţia ’80. În proză, Rebreanu, Sadoveanu, Papadat-Bengescu, Agârbiceanu, Ibrăileanu, Mateiu Caragiale, Stere, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Anton Holban, Eliade, Petru Dumitriu, Marin Preda, Nicolae Breban, Ştefan Bănulescu, Balotă, D.R. Popescu, Constantin Ţoiu, Ţepeneag, Norman Manea, Augustin Buzura, Gabriela Adameşteanu, Eugen Uricaru, – şi iarăşi nu ajung să numesc prozatorii generaţiei ’80… pe Agopian, Cărtărescu, Florina Ilis… În dramaturgie, de la G. Ciprian – la Eugen Ionescu, cu Englezeşte fără profesor, antipiesa scrisă din fericire în română, prin care scriitorul româno-francez pune capăt, în română, formei clasice, analitice, a teatrului, trecînd la o nouă formă de teatru, teatrul absurdului. În critică literară, istorie literară, pe lîngă Lovinescu, Călinescu, pe care i-am numit deja, trebuie pomeniţi Ibrăileanu, Pompiliu Constantinescu, apoi, pentru perioada socialismului real, cînd critica literară a fost adesea peste nivelul literaturii pe care a analizat-o, criticii Cercului Literar, I. Negoiţescu, Regman, apoi Manolescu, de asemenea numit deja, Eugen Simion, Valeriu Cristea, Livius Ciocârlie, Zaciu, Ion Pop, Papahagi, Ion Vartic (acesta din urmă, eseist pe muchie cu filosofia culturii), Eugen Negrici (iarăşi, mai degrabă teoretician literar decît critic) – şi din nou nu ajung să îi numesc pe criticii generaţiei mele, de la prematur dispăruţii Mircea Scarlat şi Radu G. Ţeposu, la I. Bogdan Lefter… În istoria culturii, la intersecţia dintre literatură, filosofie, istorie, politologie, sociologie, Ornea, Dumitru Micu, Papu, Paul Cornea… apoi Crohmălniceanu, Ciopraga…, pentru ca după 1990 acest gen de cercetări să explodeze literalmente, autorii construindu-şi instrumente interdisciplinare de lucru, prin care să surprindă în concepte şi tipare o realitate mai complexă şi nuanţată decît „simpla“ realitate literar-estetică…

În plus, în literatură, la fel ca în filosofie (dar copleşitor cantitativ), există mulţi autori interesanţi, plini de farmec, de care nimeni nu face sau nu mai face caz, nepuşi în valoare în nici un fel, dar care sînt interesanţi. Ca să dau exemple numai de prozatori: Ionel Teodoreanu, Victor Papilian, Vinea, Cella Delavrancea, H.-Y. Stahl, Radu Tudoran (măcar cu Un port la Răsărit), Alice Botez, Pavel Dan, Şuluţiu, Sebastian, Olga Caba, Sonia Larian, Georgeta Horodincă… scriitori care, în trunchiul de piramidă al culturii, nu ocupă platoul de pe culme, ci etaje ceva mai jos, dar a căror valoare este de netăgăduit.

Am riscat şi am dat cîteva nume din sutele pe care ar fi trebuit să le dau, şi probabil că rău am făcut. Mai ales că din 1990 încoace, viteza de creaţie în cultură, dacă pot să spun aşa, a crescut, domeniile s-au diversificat, valorile s-au multiplicat, încît putem să spunem că ne aflăm într-o mare perioadă de creaţie culturală românească.

Nu mai sîntem de multă vreme o cultură minoră, în faza folclorică sau în aceea începătoare. Putem tînji după măreţia culturilor occidentale, dar nu mai sîntem în faza intrării în istorie şi cultură, cum se întîmplă chiar acum cu destule ţări şi culturi, de obicei de pe alte continente. Avem o identitate culturală nu superlativă, nu măreaţă, ci pur şi simplu decentă şi onorabilă. Nu mi se pare puţin lucru. Mai trebuie să luăm act de ea, să ne creăm conştiinţa-de-sine-critică a acestei stări.

Am vorbit, cam în grabă, despre partea plină a paharului. Există însă şi partea lui goală. De pildă, neliniştitorul paradox constînd în faptul că, după 1990, în timp ce cultura română a intrat într-o fază de creativitate febrilă, naţiunea română însăşi pare că a intrat ori chiar a intrat, prin sporul de populaţie negativ şi emigrări, într-o fază de destrămare sinucigaşă.

14 iulie 2018, Cluj