a20

Sincronizarea culturii române cu marea cultură europeană

Daniel Sur

Sincronizarea culturii române cu marea cultură europeană este obsesia noastră veche şi a devenit pregnantă odată cu crearea României moderne, în anul 1918. În plină efervescenţă naţională, după o luptă acerbă pentru suveranitate şi unitate, s-a născut în mod paradoxal o altă obsesie – europenismul României. Dorinţa de racordare la nivelul şi ritmul de dezvoltare a civilizaţiei Europei. O dorinţă care a înflăcărat elita încă de la Revoluţia de la 1848. Obsesia integrării României în Europa a devenit ingredientul constant al statului român şi s-a manifestat ca o interogare permanentă despre sincronizarea culturală cu Occidentul (în perioada interbelică). Apoi, a devenit sinonimă cu efortul de a prelua şi a copia instituţii moderne sau societăţi industrializate, iar, în prezent, s-a materializat într-un demers de compatibilizare a statului naţional cu proiectul european, cu accent pe zona politică şi economică. Crearea statului naţional unitar român a adus la pachet o întrebare fundamentală: acum că suntem împreună, cum vom evolua? Această întrebare a generat o pătimaşă dispută între curentele tradiţionalism şi europeism (modernism), dispută în care s-a angajat aproape întreaga elită culturală şi care s-a extins în zona politicului, economicului şi socialului. Lucian Blaga şi D.D. Roşca nu au făcut excepţie. Cei doi filosofi, ca şi întreaga elită interbelică din România, visau să „ajungă din urmă“ Occidentul din punct de vedere cultural, deşi, cum bine ştim, primele producţii culturale post-1918 îşi doreau să sublinieze caracterul naţional, endemic al acestui proiect politic. Însă au existat o serie de scriitori şi artişti vizuali care au încercat să spargă tiparele şi convenţiile expresiei literare – dadaiştii. Păstrând aceeaşi terminologie, prin dadaişti cultura română a „depăşit-o“ pe cea occidentală şi aceştia au avut impact imens asupra conştiinţei culturale europene. Tristan Tzara, Marcel Iancu, împreună cu Voronca, Benjamin Fondane (Barbu Fundoianu) sau Gherasim Luca au ajuns să contribuie la sincronizarea culturii occidentale cu cultura română. Perioada comunistă a decuplat pentru o perioadă lungă cultura şi societatea românească de la valorile occidentale pe majoritatea palierelor, excepţia numindu-se politica de industrializare rapidă a României adoptată de Partidul Comunist Român, la sfârşitul anilor ’50. Revoluţia din 1989 a aruncat elita românească în siajul aceleaşi dezbateri – acum că suntem liberi, cum evoluăm? Iar societatea românească a încercat să refacă „decalajul“ provocat de regimul comunist. Liberalizarea pieţei, crizele economice şi politice repetate, aderarea la nato şi ue. În mod surprinzător, cultura românească s-a mişcat cel mai rapid, fiind printre primele domenii sincronizate cu cultura europeană. Ba chiar cu cea internaţională. Cred că nu există un cetăţean care să nu fi auzit de unul dintre premiile obţinute de regizorii din noul val cinematografic românesc (Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu, Bogdan Mustaţă, Florin Şerban, Călin Peter Netzer etc.), sau de confirmarea la nivel internaţional a câtorva artişti vizuali din celebra (deja) Şcoală de la Cluj (Adrian Ghenie, Victor Man, Mircea Cantor, Ciprian Mureşan etc.), de premiile obţinute de scriitorii români traduşi în limbi de circulaţie internaţională şi exemple pot continua din zona dansului contemporan, teatrului, muzicii clasice etc. Trebuie precizat că România organizează şi festivaluri foarte bine cotate pe piaţa culturală internaţională (Festivalul Internaţional de Film Transilvania, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu etc).

Dincolo de meritele artiştilor înşişi, un rol important în promovarea produselor culturale româneşti îl are Institutul Cultural Român, care a jucat, mai performant sau mai puţin performant, rolul interfaţă privilegiată între cultura română şi pieţele culturale din străinătate. Prin intermediul reţelei formate de cele 18 reprezentanţe, cultura română beneficiază de o infrastructură de promovare fără precedent în istorie. Miza pe cultura contemporană vie a fost ceea care a contribuit, în cele din urmă, la succesul icr-ului, iar institutul a devenit astfel recunoscut de parteneri şi omologi ca o instituţie perfect compatibilă şi comparabilă.

Este cultura română o cultură mică? Dacă avem în vedere faptul că însuşi conceptul de cultură a suferit transformări şi nuanţări, această întrebare este inadecvată. Fără să fim consideraţi conservatori, nu mai putem vorbi azi de culturi mici sau mari. Oricum ar fi, consider că prin cele amintite mai sus putem spune că produsele noastre culturale sunt sincronizate cu ţesutul viu al culturii europene, că putem abandona fără regrete complexul unei culturi mici din moment ce artiştii şi creaţiile lor sunt mai cunoscute în Europa sau aiurea decât în România. Societatea românească pare decuplată de la propriile valori culturale. Şi vinovaţi suntem toţi, inclusiv statul român.