În numărul 5 din 2018 al revistei Familia, Alexandru Seres comentează circumstanţele în care Cioran a primit premiul Rivarol pentru debutul său franţuzesc, Tratat de descompunere. Cu toate că apariţia cărţii a fost salutată de nume sonore precum Maurice Nadeau, André Maurois ori Claude Mauriac, academicianul francez Émile Henriot se întreba dacă premiul numit în onoarea lui Antoine de Rivarol, „cel care primise în 1874 laurii Academiei Regale din Berlin pentru faimosul său Discurs asupra Universalităţii limbii franceze“, i se cuvenea unui gânditor atât de paroxistic şi întunecat precum Cioran. Cu alte cuvinte, Henriot, desprins parcă din rândurile poliţiei gândirii orwelliene, îl acuza pe Cioran de o anumită perversitate intelectuală, pretins nespecifică unei culturi care i-a dat lumii pe Lautréamont şi Bataille (nemaivorbind de marchizul de Sade). Henriot se întreba … „dacă am avut dreptate să-i dăm domnului Cioran premiul Rivarol fiindcă mânuieşte bine limba noastră pentru un străin, sau dacă, dimpotrivă, în vremea lui Rivarol nu cumva i s-ar fi refuzat acest premiu, având în vedere ceea ce făcea «universalitatea limbii franceze», şi anume indisolubila fuziune între lucrul bine spus şi gândirea justă, universal valabilă. Ceea ce nu e deloc cazul acestui remarcabil şi detestabil Tratat de descompunere.“ Din cronica Andreei Pop la volumul lui Marius-Iulian Stancu, Pe tine te cântă menajerele, reţinem o strofă a poetului bucureştean: „cea mai frumoasă poezie/ e poezia pe care nu o voi scrie niciodată/ într-un lift [oţel. inox satinat. oglinda cât un perete./ instrumente de încadrat. un glob de cristal.]/ cineva se înalţă nu ajunge/ niciodată la ultimul etaj.“ (Ş.B.)
În numărul 6 din 2018 al revistei timişorene Orizont găsim recenzii interesante la Imaginea celuilalt de Victor Ieronim Stoichiţă şi Homo deus de Yuval Noah Harari. Alexandru Budac arată că erudita carte despre alteritate a istoricului de artă român cu renume internaţional, V. I. Stoichiţă, atinge un punct sensibil într-un context post-colonial, în care rasismul latent pare să-şi găsească noi debuşeuri. Referindu-ne la Harari, al cărui prequel la Homo deus va fi probabil ecranizat de Ridley Scott, regizorul lui Blade Runner şi Alien, trebuie spus că ideea sa conform căreia existentul uman va ajunge prin bioinginerie un soi de Om-Dumnezeu este oarecum optimistă în contextul în care planeta pe care este localizat acest avatar al divinităţii ulterioare pare în pragul unui colaps ecologic. Atractiv atât portretul artistului plastic Ciprian Chirileanu, realizat de Maria Orosan Telea, cât şi consemnarea unui filon jungian (dualismul dintre persona şi umbra) în proiectul acestuia, Incursiuni 980199. Ioan T. Morar relatează în Întunericul de la capătul culorilor vizita la expoziţia retrospectivă dedicată pictorului francez de origine rusească Nicolas de Staël de la Hotel de Caumont din Aix-en-Provence. Reţinem crezul artistic al lui de Staël: „Nu există decât două lucruri valabile în artă: 1. Fulguranţa autorităţii 2. Fulguranţa ezitării. Asta e tot. Una e făcută din alta, dar la vârf, cele două se disting foarte clar.“ (Ş.B.)
În numărul 30-31 al României literare, sub genericul „Scriitori ai unei singure opere“, Manolescu scrie despre George Ciprian şi Ion Marin Sadoveanu, iar la pagina de poezie este publicat Ion Brad. Cu un număr mai înainte, am putut citi „Poemul rău“, adică pagina de poezie a lui Ion Mureşan.
În Convorbiri literare, numărul pe iunie (6), un amplu studiu despre Iacob Negruzzi şi meritele lui în cadrul Junimii, de Cassian Maria Spiridon.
În Viaţa românească (nr. 5, mai 2018), Marian Drăghici dedică un poem memoriei lui Ioan Flora. Iar Nicolae Prelipceanu scrie despre cît de puţin se citeşte în ţara noastră – cel mai puţin, literatură scrisă de scriitorii români. Snobismul românesc, îmi vine să spun, gîndindu-mă la cît de multe şi de bogate sînt cărţile autorilor români care nu încetează să-şi aştepte cititorii.
