a18

Răspunsul unui ardelean

Liviu Maliţa

Aşteptată asiduu, dorită cu disperare, Marea Unire rămăsese la nivel de aspiraţie maximală. În 1918, ea încetase să mai fie doar un construct politic, o soluţie lucidă şi pragmatică la o inconfortabilă şi deja istorică problemă a românilor ardeleni, pentru a se transforma pe nesimţite într-o utopie, într-o proiecţie fantasmatică, într-o mare iluzie: pe scurt, într-un mit. Tocmai de aceea, realizarea ei a fost percepută de către majoritatea participanţilor (inclusiv a actanţilor) ca fiind nu atât succesul unei conduite politice şi acţiuni consecvente, cât un miracol.

Beatitudinea şi euforia care o însoţesc ne lasă să ghicim că, pentru românii ardeleni, Unirea mai degrabă închidea un (mare şi dureros) ciclu istoric decât deschidea perspectivele unuia nou. Puţini ştiau sau intuiau că efortul construcţiei identitare, plasat de acum de către majoritatea românilor în trecut, abia începea cu adevărat. (La aniversarea primului deceniu, Alexandru Hodoş recunoaşte: „Abia acum ne dăm seama […] că repararea tuturor nedreptăţilor din trecut nu e o întreprindere de o singură generaţie şi nu se face, în nici un caz, automat. E nevoie de o lungă încordare, de o stăruitoare şi metodică activitate, de o raliere a tuturor energiilor în jurul aceloraşi năzuinţi colective. Să recâştigăm timpul pierdut“.)

De fapt, Unirea marca un moment de cotitură a istoriei, conţinând în sine, ca într-un ghem strâns, temerile, dezvoltările, detaliile devenirii ulterioare. „Timpul scurt“ şi „timpul lung“, Evenimentul şi Memoria, interferau.

Urgenţa unui proiect de ţară s-a impus atunci prin forţa lucrurilor. „Suntem generaţia din ziua întâi – va afirma Octavian Goga într-un discurs ţinut la Cluj, în 1925, în calitate de preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români. N-avem nimic din disciplina armonizatoare a societăţilor construite. N-avem tabla valorilor stabilite. […] Suntem astăzi […] la o răscruce a evoluţiei. Ţara, reunită din patru moşteniri disparate ca tradiţie de stat şi de cultură, nu s-a închegat încă; ţara trebuie să devie de-abia acum, dintr-o entitate politică şi geografică, o entitate morală…“. Lipsa de aşezare a noului stat era, aşadar, evidentă în mai toate planurile: democraţia era incipientă şi imatură, diferenţele socio-culturale şi economice majore între provincii şi regiuni riscau să creeze falii, mentalităţile trebuiau armonizate, cultura unificată. Totul urma să se facă într-un climat naţional şi internaţional de instabilitate politică, în absenţa unui model unic şi simultan cu o acţiune de integrare a minorităţilor (unele rezistente).

Nu e loc pentru o analiză a modului în care România a răspuns acestei importante provocări, totodată un mare pariu. La mijlocul secolului trecut, când ţara era integrată blocului sovietic şi plasată pe o traiectorie nouă, aproape prin nimic anticipată de propria istorie, axele de mişcare erau evidente. Dintr-o perspectivă ardeleană, acestea arătau cam aşa.

Trezirea. Într-un articol aniversar din 1928, Subconştient şi conştiinţă naţională, I. Agârbiceanu pledează, după ce constată, mai întâi, decalajul nostru faţă de Occident, pentru urgenţa unei acţiuni româneşti de formare şi desăvârşire a conştiinţei naţionale, adică, în cuvintele sale: de trecere de la „subconştientul naţional“, care păstrează „resursele vegetative ale sufletului naţional“, la o etapă superioară, de „valorificare [a acestora] în stadiul conştiinţei naţionale“.Opinia lui Agârbiceanu era următoarea: în plin secol xx, românii duc, din punct de vedere naţional, o viaţă vegetativă. Ei alcătuiesc o etnie blocată în stadiul „subconştientului naţional“, mulţumindu-se să ocupe un anume teritoriu geo-politic şi să posede o cultură pre-existentă, fără să acţioneze programatic în sensul afirmării şi consolidării specificităţii proprii. Ca popor, românii încă se mai află, aşadar, în momentul precar şi fragil al trecerii de la stadiul de etnie la cel de naţiune. De aceea, pentru ei, datoria orei este de a depăşi vechea formă de conservare naturală a diferenţelor etnice ereditare printr-un activism conştient, printr-un militantism românesc constructiv, apt să producă diferenţe etnice (cum sunt cele culturale) compatibile cu direcţia de progres a societăţii moderne.

Totuşi, pentru a atinge un asemenea scop, pe diverse paliere ale existenţei, drumuri diferite trebuiau parcurse în direcţii adesea contrare. Chestiunea minoritară (definitorie pentru Ardeal), armonizarea economică şi „unificarea sufletească“ sunt unele dintre priorităţile acestui deziderat.

Minorităţile. România era, la 1918, o societate neaşezată, multistratificată, cu o tectonică etnică activă, în care eforturile nu erau concentrate spre construirea unui spaţiu echitabil al competiţiei publice între indivizi, ci se consumau prioritar în competiţia dintre diverse grupuri (etnice, dar nu numai) pentru hegemonie sau măcar pentru a se impune unul în faţa celuilalt. Marele eveniment inaugural, colorat afectiv diferit, i-a poziţionat la fel de diferit pe noii cetăţeni ai României şi, în mare măsură, a determinat dinamica interrelaţională dintre majoritari şi minoritari.

Pentru români, în calitate de noi protagonişti ai istoriei, miza era contracararea presupusei atitudini centrifuge a minorităţilor (în special a maghiarilor, care considerau unirea Transilvaniei cu România provizorie şi reversibilă, manifestând, în primii ani, lipsă de loialitate faţă de statul român şi, adesea, tendinţe separatiste).

Nu doar în plan politic, ci şi cultural, chestiunea minoritară (redusă de cele mai multe ori la „chestiunea maghiară“) se impune. Astfel, chiar dacă nu intenţionează să promoveze spiritul revanşard, intelectualul român, plasat inevitabil într-o situaţie concurenţială cu vechile hegemonii culturale din Ardealul antebelic, încearcă un sentiment de inconfort. Intelighenţia românească nu putea să uite efectul nociv exercitat, în trecut, de cultura maghiară asupra celei româneşti (G. Murnu vorbeşte de „zilele de înjosire“). Simpla prezenţă a maghiarilor în România Mare era incomodă şi inhibantă, fiind percepuţi drept ochiul vigil, care ne evaluează sceptic realizările şi ne contabilizează eşecurile. De aceea, prima urgenţă este identificată imperativ în revocarea culturii maghiare (parte constitutivă, până atunci, din instrucţia intelectualului român din Ardeal) din conştiinţa românească, obiectiv subiacent unei ofensive culturale de „românizare a românilor“.

În ceea ce priveşte atitudinea faţă de maghiari, se poate observa că noii guvernanţi au întrebuinţat mai rar logica apropierii şi a dialogului prin cultură, preferându-i confruntarea în plan juridic, ideologic şi politic. A existat, totuşi, o mişcare de apropiere culturală, debutând imediat ce ea a devenit posibilă, ca expresie a unui suflu nou, adus de Unire. În 1923, la Oradea, intelectuali români şi maghiari iniţiază un atare demers considerat un instrument eficient de normalizare a relaţiilor intercomunitare. Ei presupun că distanţa ce separă în mod natural două grupuri etnice aparţinând unor culturi diferite şi ocupând un spaţiu geografic comun poate fi desfiinţată sau moderată în interesul ambelor părţi. Ideea apropierii culturale se naşte, aşadar, tocmai din conştiinţa diferenţei, iar scopul ei este de a împiedica aceste diferenţe să se transforme în opoziţii radicale.

Deşi o strategie sau un program politic coerent nu se coagulează, iar apropierea româno-maghiară se va rezuma, în cel mai bun caz, la gesturi reciproce de politeţe, în plan cultural aceasta înregistrează, spre sfârşitul primului deceniu interbelic, unele succese. Firave şi insuficiente, ele fac, totuşi, posibilă apariţia celui mai ambiţios proiect de colaborare inter-etnică: transilvanismul. De la mai vechea ideologie a „apropierii“, acesta preia şi dezvoltă concepte-valori ca: încredere reciprocă, solidaritate, disponibilitate pentru dialog, comunicare trans-naţională, (neo)umanism ş.a. Din această perspectivă, transilvanismul poate fi înţeles drept un stadiu superior, o tentativă savant articulată de depăşire a etapei „apropierii“ spre abordarea împreună a unei problematici presupuse comune. Nu mai este doar expresia unei dorinţe de dialog interetnic, ci manifestarea voinţei (intermitente şi punctual solidare) de construcţie a interculturalismului. Prin utilizarea termenului de „transilvanism“ a fost speculată forţa magică a cuvântului, care trimitea la o realitate culturală presupus omogenă, invocată oportun pentru construirea unei identităţi proprii, a unui „suflet transilvănean“. Este vorba, aşadar, despre un concept menit să definească o identitate specifică a culturii din Ardeal, nici românească, nici ungurească, nici săsească. Explorând şi exploatând valorile relaţionale fireşti ale culturii şi profitând de relaţiile de vecinătate, se încerca crearea unei noi culturi trans-etnice. Aproape că proiectul reuşise, pentru ca, deodată, să se prăbuşească aidoma unui castel de nisip.

Respins vehement de Budapesta, privit cu suspiciune de către românii din Vechiul Regat, care vedeau în el o formă mascată de regionalizare, transilvanismul a constituit o formă de creativitate. Validat estetic, el oferea scriitorilor maghiari din Ardeal o „a 3-a cale“: le permitea emanciparea de sub tutela Budapestei, fără să-i oblige să cedeze presiunii Bucureştiului. Extrapolat, conceptul putea contribui la construirea unei noi realităţi politice, care să confirme raporturile tradiţionale de interdependenţă şi chiar de osmoză existente între cele trei culturi tradiţionale ale Ardealului: maghiară, germană şi română.

În pofida eşecului înregistrat, lipsesc marile derapaje. Despărţiţi în premise, concurenţi în scopuri, românii şi maghiarii îşi vor menaja, pe tot parcursul epocii interbelice, idiosincraziile reciproce, sensibilităţile inflamate, conştiinţele nemulţumite. Toate acestea la adăpostul unui discurs public cel mai adesea complezent, care nu elimină însă complet notele acut intolerante şi şovine, exersate cacofonic şi de o parte şi de cealaltă. Finalul perioadei va fi marcat, însă, de o recrudescenţă a naţionalismului – radicalizat după Diktatul de la Viena – şi a iredentismului, după care, la final de război, problematica va fi îngheţată odată cu instalarea regimului totalitar.

Românitatea. În momentul de constituire a României Mari, principiul coeziv era cel naţional, consonant cu principiul wilsonian al statului naţional, care prezida reconstrucţia politică a noii Europe. E contextual explicabil, deci, că şi în România ideea de naţiune devine o pârghie de vertebrare a reconstrucţiei de sine. Provocările sunt însă multiple, iar strategiile ambigue şi insuficient de consecvente.

Chestiunea Ardealului făcea ea însăşi parte din acest angrenaj. Nu se punea problema, aşa cum s-a crezut iniţial, a unei integrări a unor noi provincii într-o structură gata constituită, ci era nevoie de o reformare a statului român, astfel încât acesta să reflecte şi experienţa transilvană şi, totodată, să corespundă într-o măsură mai mare modelelor occidentale, exemple moderne de progres. În acest sens, era nevoie ca românii ardeleni să iasă din starea de marginalitate socială şi politică moştenită şi să-şi asume condiţia de protagonist pe noua scenă politică şi economică, ceea ce s-a numit, în epocă, repunerea în drepturi a elementului românesc din Ardeal. Acţiunea li se părea îndreptăţită moral (însuşi spiritul natural de dreptate o pretinde) şi justificată politic. Totuşi, nu la fel de simplu de realizat.

Imperativul conservării identităţii naţionale reunise, până la 1918, electoratul românesc din Transilvania într-un corp unitar, monolitic (I. Chinezu vorbeşte despre „spiritul de bloc“ al Ardealului), devotat marii politici naţionale. Noua conjunctură, complexitatea vieţii în contextul schimbat din România Mare, diversificarea intereselor naţionale şi de clasă, climatul de prefacere, remodelare şi modernizare a societăţii civile, impuneau diferenţierea în partide şi un nou tip de angajare. Intelectualul ardelean nu va percepe, însă, sau o va face doar cu dificultate diversificarea strategiilor politice, care a survenit în practica politică din noul stat, ca pe o pluralitate benefică, ci o resimţea, adesea, ca pe o dispersie a energiilor. Alimentându-i nemulţumirile faţă de noua retorică politică – susţinută de un demers concurenţial şi întemeiată în tot mai mare măsură pe calcul şi, de aceea, percepută ca politicianism duplicitar, nesincer şi demagogic –, ideea misionarismului romantic al politicii va continua să fascineze Ardealul. În realitate, ea nu va fi niciodată abandonată cu adevărat, fiind susţinută de cultul naţionalismului şi de frustrările regionale.

Obiectivul transregional îl constituia armonizarea administrativă şi economică şi reechilibrarea decalajelor istorice dintre provinciile reunite. S-a acţionat pe mai multe direcţii, dintre care prioritară a fost „românizarea“ oraşelor din Ardeal. O banală dare de seamă a vieţii cotidiene (pe care mulţi intelectuali şi scriitori din epocă au făcut-o, uneori nu lipsită de exagerări naţionaliste) înregistra pe viu situaţia de fapt. Dominanţi în mediul rural, românii ardeleni erau minoritari în oraşe şi, implicit, în structurile semnificative de putere ale societăţii moderne: administraţie, bănci, finanţe, justiţie. Privaţi de o burghezie puternică, cvasi-absenţi din înalta administraţie, fără o clasă de mijloc configurată şi cu o intelectualitate intimidată de prestigiul incontestabil mult mai consolidat al conaţionalilor lor, românii se văd puşi într-o situaţie de inegalitate economică şi culturală. Modernizarea statală includea, de aceea, schimbarea raportului: „Era, deci firească, afirmă Alexandru Hodoş, o restabilire a echilibrului în favoarea noastră“.

Deşi urbanizarea românilor ardeleni era legată de (re)cucerirea unui spaţiu vital al noii coeziuni naţionale, opoziţia sat/oraş va rămâne definitorie pentru civilizaţia românească. Peste contrastul economic descurajant dintre românii ardeleni şi celelalte etnii se suprapusese o semnificaţie etnică: românesc vs. alogen. Satul şi-a accentuat în continuare valorile arhaice şi simbolice (de loc al solidarităţii comunitare şi al fuziunii naţionale), în vreme ce oraşul, căruia i se recunoaşte indicele de modernitate, păstrează unele conotaţii de spaţiu ostil. În imaginarul romanesc al multor scriitori interbelici, oraşul stă sub o dublă anatemă: pe de o parte, el este impur şi corupt, fiind perceput ca teritoriu predilect al individualismului întreprid, mercantil şi triumfător, pe de alta ne-românesc, străin. Iniţiativa progresistă de „cucerire“ a oraşului, prin crearea de instituţii româneşti, aşadar, efortul, nici măcar consecvent, de transformare a oraşului într-un spaţiu vital modern pentru noua naţiune politică română va întâmpina constant o anume rezistenţă dinspre acea parte a intelectualităţii ardelene (dar nu numai) care nu va putea să imagineze păstrarea purităţii românismului decât în/prin conservarea caracterului rural al culturii naţionale.

Se recunoaşte, de asemenea, (v. Ralea, Mircea Eliade ş.a.) că unirea politică nu a complinit şi problema unificării mentalităţilor, aceasta devenind dezideratul noii perioade. La 1921, un jurnalist clujean constata, sub pseudonimul Carpatin: „Este foarte adevărat că nu ne cunoaştem, noi, românii, între noi. […] Structura vieţii sociale şi culturale româneşti nu prezintă o cristalizare caracteristică, naţională, ci este, mai curând, o icoană de stări sufleteşti bizare, fără nici o consistenţă, păstrându-se provincialismul în aspectele sale primitive. Din cauza aceasta şi Bucureştii, care este capitala ţării, a rămas tot un fel de centru provincial, al Vechiului Regat, neputându-se ridica la o treaptă socială şi culturală mai deosebită, care să fie punctul de atracţie pentru toţi românii. […] N-ar strica să se facă începututul unor studii speciale de cunoaştere reciprocă, pentru desăvârşirea operei de unitate naţională…“.

Dacă până la Unire, românii din Transilvania priveau spre Bucureşti ca la o ţară fictivă, cu care comunicau într-un mod himeric, convieţuirea într-o patrie reală scoate la lumină diferenţele şi provoacă unele tensiuni. Bilanţul realizat în 1928, după primii zece ani, conţinea nu puţine accente critice. Seculara utopie unională a transilvănenilor vira spre realism. Neîmplinirile şi frustrările înregistrate în procesul integrării trezeau conştiinţe şi invitau la reflecţie. Odată cu moderarea optimismului, sporea disponibilitatea pentru (re)configurarea propriei identităţi regionale. Românii ardeleni descopereau „umbra“ românităţii, făcându-i mai receptivi la soluţii alternative, nu însă secesioniste. Chestiunea „regionalismului“ va agita dezbaterile deceniului următor.

Programul de unificare culturală şi administrativă se va poticni şi el adesea. Exista consens asupra necesităţii unui proiect naţional, dar nici pe departe nu au putut fi armonizate căile şi mijloacele. Oscilaţia modelelor (apusean şi autohton, centralism şi regionalism etc.) este una dintre cauze. Prezentată, de exemplu, de aripa politică progresistă ca motor al dezvoltării, descentralizarea administrativă va stârni aprige polemici, nereuşind să se impună, „într-un sistem [politic] ce urmărea, în primul rând, centralizarea resurselor economice.“ (I. Breazu).

Excluzând incompetenţa, niciodată eliminată din structurile de guvernare, se poate recunoaşte că statul nu a avut nici timp, nici suficiente mijloace la îndemână. O dificultate suplimentară era dată de faptul că identitatea naţională trebuia construită simultan cu democraţia, redefinită în sensul liberalismului. Dar reformele, deşi democratice, erau „potenţial destabilizatoare“.

Se produce, aşadar, un coeficient firesc de erodare. În contrast cu conţinutul abstract al aspiraţiei unionale antebelice, ardelenii beneficiază acum de o cunoaştere directă a fraţilor. Dubla circulaţie, a oamenilor şi a ideilor, în dublu sens, face ca faptul însuşi al coabitării să fie supus unui nou ritm şi unor noi exigenţe. Ceea ce înainte era înconjurat de un halou, de o aură, coboară acum în registrul aspru al cotidianului. Dat fiind contactul şi cunoaşterea nemijlocite, românii de dincolo devin, din fraţi abstracţi, supuşi idealizării, nişte imperfecţi coechipieri concreţi. Opiniile divergente pe teme de larg interes (cum a fost acomodarea instituţională ori raportul centru-margine) sunt frecvente. Dispute precum superioritatea civilizaţiei (apusene) a Ardealului asupra celei (levantine) a Munteniei, acuza de fractură, în Vechiul Regat, între supraclasa intelectualilor şi pătura largă populară, absenţa, tot acolo, a iluminismului ş.a.m.d. sunt tot atâtea puncte de ruptură. Acelaşi proces de degradare a imaginii se produce şi în cazul muntenilor, a căror reacţie faţă de proaspeţii concetăţeni (foştii supuşi habsburgici) devine adesea virulentă. Aspiraţiei exaltate spre identificare i se substituie, aşadar, un pragmatic schimb de raporturi. În cele mai multe dintre cazuri, această decădere din idealitate produce o mare deziluzie reciprocă.

Cultura. Principalele teme de dispută sunt binecunoscute: specificul naţional, Orient vs. Occident, tradiţie vs. modernitate, „spiritualism“ vs. intelectualism, cultură vs. civilizaţie, rural vs. citadin, eticism/ etnicism vs. autonomie literară ş.a.m.d. Sunt idei şi opţiuni care, în primele două decenii după Unire, au alimentat şi impulsionat literatura, vertebrând construcţia de sine.

Din perspectiva asumată aici, merită spus că integrarea literaturii ardelene în literatura naţională nu a fost nici ea lipsită de accidente. Unirea a permis o descătuşare de energii creative, confiscate până atunci de misiunea naţională şi reorientarea lor spre scopuri culturale ori artistice. S-a produs o de-comprimare. Astfel, deşi poate părea conjunctural, nu e deloc întâmplător că, în chiar primii doi ani după marele eveniment, se impun în prim-planul literaturii naţionale doi scriitori transilvăneni: Lucian Blaga şi Liviu Rebreanu.

Scriitorii aveau serioase motive de bucurie pentru înfăptuirea Unirii. Câştigaseră nu doar o patrie, ci şi o limbă pentru literatura lor. Aveau dintr-o dată un nou public şi puteau visa la consacrare. Nimic mai firesc, în aceşti primi ani post-unionali, decât interesul pentru validarea la Bucureşti. Nimic mai atractiv decât literatura şi cultura română din Vechiul Regat, în care voiau să se integreze cât mai rapid. Şi totuşi, în chiar anii dintâi (1923-1925), îndată ce febrilitatea şi entuziasmul se temperează, încep să se manifeste primele nemulţumiri, provocate de frustrarea faţă de atitudinea arogantă a centrului (vezi reacţiile unor Emil Isac, Ion Chinezu, Gh. Sofronie ş.a.). Treptat, Bucureştiul încetează să mai fie perceput drept ombilicus mundi pentru a se transforma imaginativ într-o burtă devoratoare. Descentralizarea culturală, promovată tot mai sistematic începând cu deceniul al doilea interbelic de către intelectualitatea românească din Ardeal, inclusiv prin programul „localismului creator“, are la bază decepţiile înregistrate de aceasta în procesul de integrare a provinciei în România Mare, descoperirea unei falii, care subminează şi distruge imaginea idealizată cultivată în trecut. Dacă adăugăm deruta iscată de schimbarea axei culturale şi a sferelor de influenţă, putem intui drama de identitate a scriitorului ardelean. În confuzia generală, el rătăceşte adesea busola: „Dezorientarea a început, va afirma Ion Breazu, de acolo de sus, din Parnas“.

Bilanţul de etapă, în 1928, la prima aniversare, consemnează deruta. Acelaşi Ion Breazu numeşte perioada „un deceniu de tatonări, de gestaţie…“. Este unul în care scriitorul ardelean fusese supus provocărilor multiple. Urgenţa unei prefaceri radicale l-a silit să-şi regândească rolurile şi funcţiile, în forme şi parametri noi, să îşi remodeleze întreaga activitate culturală. El a fost nevoit să treacă la o redefinire a condiţiei sale pe mai multe paliere: (i) să-şi reviziteze propriul trecut, care necesita să fie asumat şi reinterpretat; (ii) să intre în dialog cu literatura şi cultura de peste Carpaţi, după un principiu al competitivităţii; (iii) să concureze cu mai prestigioasele culturi minoritare din Ardeal (germană şi maghiară), pe care aspira să le substituie în ţinută şi influenţă.

Apoi, aura speranţei şi vocaţia întemeierii, pe care Unirea i-a împrumutat-o primului deceniu interbelic, se destramă treptat în cel de-al doilea, lăsând loc sentimentului unei crize endemice. În 1933, Ion Chinezu vorbeşte despre: „descurajatoarea ariditate, anume cultivată parcă, ce s-a întins peste tot cuprinsul acestui colţ de ţară…“. La sfârşitul perioadei interbelice (văzută, paradoxal, drept o „epocă de somnolenţă“, care nu şi-a găsit ritmul creator), Zevedei Barbu constată că, în tot acest interval, nu au existat idei, curente, personalităţi suficient de coagulante, de aderente, pentru a da naştere unei direcţii structurante. De absenţa unui sens ordonator vorbeşte şi Ion Breazu. Alte verdicte sună şi mai categoric.

Pusă sub microscop, realitatea culturală şi literară românească din Ardealul celui de-al doilea deceniu interbelic prezintă, în fapt, o granulaţie mai fină. Tabloul este mult mai viu decât lasă să se înţeleagă permanentele lamentaţii ale unor contemporani, nemulţumiţi de lentoarea procesului de modernizare. Dacă e adevărat că, în tot acest răstimp, Ardealul nu a creat un curent literar, el a dat, în schimb, opere şi a produs câţiva scriitori de mare valoare. Mai stau mărturie prestigioasele reviste literare din diversele oraşe transilvănene: „Gând Românesc“, „Darul vremii“, din Cluj, „Pagini Literare“, din Arad, „Provincia Literară“, din Sibiu, ori simpatica „abecedar“ din Brad/ Turda, urmată de o altă „Pagini Literare“, tot la Turda ş.a. Cât despre cvasi-obsesia sensului ordonator, a direcţiei literare clar desenate şi solid asumate, capabile să solidarizeze în „sinteze omogene“, şi despre mefienţa arătată fragmentarismului şi diversităţii (adesea) „lipsite de adâncime şi de consecvenţă“ (Ion Chinezu), e vorba, cred, mai curând, despre nostalgia unor structuri şi mentalităţi antebelice, străine spiritului modern al mijlocului de veac xx, decât despre o carenţă autentică a culturii ardelene.

Totuşi, în conştiinţa comentatorilor, s-a format convingerea că literatura transilvană înregistra o întârziere de concepţie, viziune şi mijloace artistice nu numai faţă de literatura occidentală, ci chiar faţă de cea din Vechiul Regat. S-a vorbit despre persistenţa nepermis de îndelungată, cu consecinţe nefaste, a sămănătorismului (în anii ’30, Ardealul „trăieşte şi visează şi azi în orbita sămănătorismului“) – curent consumat, de exemplu, în literatura de peste munţi, unde, la începutul veacului al xx -lea, în 1904, îşi atinsese deja apogeul. Înnoirile, s-a spus, sunt mai puţin spectaculoase. În poezie – Emil Isac, încadrabil simbolismului, Aron Cotruş, elogiat, paradoxal, de Ion Breazu, pentru un discurs „neo-tradiţionalist“, şi, desigur, Lucian Blaga. Dincolo, „noii heralzi“ sunt, în schimb, Arghezi şi Ion Barbu. Proza este dominată de ruralismul lui Rebreanu şi, în deceniul al doilea interbelic, de realismul deschis, prin Pavel Dan, spre un expresionism timid. Performanţe contracarate, în sud, de „moderniştii“ Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mateiu Caragiale ş.a. Critica şi istoria literară s-au impus, mai degrabă, prin Bogdan-Duică, N. Drăganu, Sextil Puşcariu, Ion Chinezu decât prin Ion Breazu sau prin cu adevărat europeanul Dimitrie Popovici. În ceea ce o priveşte, revuistica a câştigat incontestabil în profesionalism, în sensul unei mişcări tot mai susţinute în direcţia de-provincializării. Ea ar fi atins, însă, doar accidental şi sporadic nivelul de eleganţă stilistică şi forţă de persuasiune al unei părţi remarcabile a presei culturale din Regat.

S-a creat, astfel, până şi la propriii gânditori, o suspiciune în ceea ce priveşte capacitatea reală de modernizare a literaturii şi a culturii transilvane. „Ceea ce dă tonul vieţii literare este tot vechiul spirit“, avea să afirme, de exemplu, dezamăgit Ion Breazu. Persistenţa, fie şi stilizată artistic şi înnobilată argumentativ a problematicii autohtoniste şi a sămănătorismului ca mentalitate artistică, cantonarea în etnicism, sunt interpretate drept „expresie pregnantă a crizei sufleteşti“, drept „incapacitate de a percepe şi a gusta […] arta nouă“. Modernismul, atâta cât a fost, s-ar fi înfăţişat şi el înveşmântat în haina tradiţionalismului. Pentru toate acestea, criticii şi istoricii literari s-au crezut îndreptăţiţi să vorbească despre conservatorismul funciar al Ardealului, despre refuzul şi/sau neputinţa sa de a-şi depăşi propriul trecut, de a se desprinde de tradiţie.

Este adevărat. În absolut, creaţia artistică a Ardealului românesc interbelic poate decepţiona. Nici comparativ, ea nu exclude deziluziile. Nu este pe deplin sincronă şi competitivă cu creaţia occidentală contemporană ei. Pierde uneori teren chiar în confruntarea cu literatura română a Vechiului Regat. Toate acestea nu umbresc, însă, cu nimic imensul salt pe care literatura Ardealului a izbutit să îl facă în intervalul cronologic modest şi nu totdeauna ofertant a nici două decenii. Dacă până la Primul Război Mondial, cultura românească de aici trăia într-o mezalianţă a literarului cu ideologicul, sfârşitul epocii interbelice izbutise să decanteze cele două valori, structurând definitiv creaţia artistică după comandamente şi strategii autentic estetice. Un stadiu (incipient) de dezvoltare a fost depăşit şi acest lucru nu trebuie în nici un fel minimalizat. Literatura română din Ardeal a intrat, astfel, decis într-o nouă vârstă culturală.

Să spunem aşa: mai anevoios de cum se anunţase, mai problematic de cum se dorise, procesul integrării literaturii ardelene în românitate s-a înfăptuit, totuşi, în chiar intervalul strâmt al celor două decenii interbelice. Şi ce e mai important, în pofida oricăror sceptice previziuni, nu a luat aspectul unei colonizări culturale, ci pe acela creativ al unei fuziuni. Privite istoric, multiplele impasuri, deruta, controversele şi rupturile s-au dovedit a fi expresia unei crize de creştere – praguri necesare în procesul continuu de adaptare reciprocă.

Final. După cum se ştie, începând cu 1948, România a urmat o altă istorie, comunistă, iar apoi, de aproape trei decenii, una convenţional numită „post-comunistă“. Felul în care lucrurile s-au schimbat rămâne, aici, o întrebare deschisă. Despre cum arătau ele imediat înaintea marii răsturnări a istoriei aş spune, însă, următoarele.

În cele două decenii interbelice, proiectul naţional a pus în umbră proiectul comunitar, de reformare a statului şi de democratizare a societăţii. Primul era fortificat de neliniştea pe care o stârnea proaspăta asamblare socială şi etnică a României Mari. Era, totodată, subminat de o realitate internă (cu cca 30% minorităţi). Aplicarea lui a stimulat o logică concurenţială: confruntarea celor două naţionalisme ofensive, motivate de etici diferite, a naţionalismului românesc etnocentrist cu cel minoritar divergent. Opticii asimilaţioniste a guvernelor României, minoritatea maghiară îi opune o perspectivă similară, conform căreia românii trebuie cu orice preţ păcăliţi. Sfârşitul perioadei interbelice consemnează consolidarea poziţiilor iniţiale, iar apoi acutizarea lor: intransigenţă, opoziţie, antagonism, intoleranţă, exclusivism, stare de beligeranţă.

De cu totul altă amplitudine socială, proiectul comunitar ar fi putut genera o mai mare rezonanţă cetăţenească, oferind mai multe puncte de convergenţă, altele decât cele etnice, şi permiţând strategii comune de avansare. Deşi favorabil atât majoritarilor, cât şi minoritarilor, el nu este preferat nici de către unii, nici de către ceilalţi. Fiecare a ales să acţioneze în sensul întăririi propriei baze etnice şi/sau naţionale, dintr-un sentiment comun, deşi motivat diferit, de nesiguranţă. Românii vroiau să consolideze printr-o uniune culturală şi spirituală unirea politică, iar maghiarii erau interesaţi de construirea unei noi structuri statale, care să reflecte şi prezenţa lor istorică în Ardeal, demers perceput, însă, drept anti-românesc. Consecinţa acestei drame a incomunicării a fost instaurarea unei logici a excluziunii.

Trebuie de altfel spus că, în comentariile şi luările de poziţie – cele mai multe – moderate ale minoritarilor (maghiari, dar nu numai), nu ideea statului naţional li se va reproşa, pe fond, românilor, ci faptul că, în realizarea lui, s-au amestecat, partizan, elemente liberale şi neliberale, că a lipsit, prin urmare, comportamentul consecvent democratic. Fixându-şi drept principal scop perpetuarea unei anume identităţi şi culturi etnonaţionale, statul român se plasează, în general, pe o poziţie retractilă faţă de revendicările minoritarilor (maghiari) ce trăiesc în cuprinsul graniţelor sale. Ceea ce, în opinia acestora, nu depăşeşte standardul minimal de drepturi politice şi civice – cu rol vital în asigurarea respectului de sine al cetăţenilor, al indivizilor – va constitui, în optica românilor, pretenţii exagerate la drepturi speciale şi privilegii, respingându-le, astfel, ca pe o deviere majoră de la funcţionarea normală a statului român. Un stat liberal, pretind românii; tocmai de aceea neliberal, ripostează maghiarii.

Privind retrospectiv, se poate constata că României i-a lipsit, în această perioadă, siguranţa de sine şi rutina unui stat modern european. A acţionat prudent şi ezitant sau, dimpotrivă, a reacţionat excesiv şi necontrolat, deci ineficient. Ambele atitudini trădează angoase vechi. Acţiunea sa se înscrie, aşa cum a observat Cioran, între frustrare şi orgoliu.

Filonul miraculosului (capabil să declanşeze potenţialităţi creatoare uneori nebănuite), detectat în actul Unirii, este de regăsit în întreaga istorie centenară a culturii naţionale. Acesteia i-au lipsit programele, proiectele şi instituţiile (chiar şi atunci când, în anii comunismului, ele păreau în exces în documentele planificării emise de către Putere). În schimb, s-au manifestat mereu vocaţiile, apărute cumva insurgent şi susţinute individual, fără, iar uneori, împotriva contextului.

Cât despre contextul aniversării centenarului, acesta e, trebuie spus, dezolant. Constructorii/arhitecţii de ţară lipsesc, politicienii s-au decredibilizat complet. Nu avem instituţii solide, ci „rezistente“, multe dintre ele, asemenea unor plante exotice, aclimatizate aproximativ. Cultura încă suferă, fie ignorată, fie transformată într-un apendice al politicii, după ce fusese, în comunism, un instrument predilect al propagandei. Nu avem realizate marile enciclopedii, ediţii critice…, proiectele de ţară pentru promovarea culturii naţionale lipsesc. Guvernarea exasperează. Pentru mulţi, ţara a devenit de nelocuit: simţindu-se „condamnaţi“ la românitate, ei aleg Fuga.

Şi totuşi, din nou într-un fel miraculos, suntem aici. Decenii la rând de guvernare catastrofală, incompetenţă politică, veracitate, prostie, adesea, nu ne-au adus, cum era, poate, de presupus, neantul. Chiar dacă nu integral în graniţele Marii Unirii, ţara este păstrată. Persistă sentimentul că România are un destin. În pofida contextelor istorice defavorabile şi chiar, începând cu 1948, a unei Mari Deturnări, a unor derapaje politice şi a unor guvernări ineficiente, când nu chiar (v. prezentul!) catastrofale, direcţia pro-occidentală, voinţa unei continue racordări la cultura europeană s-a păstrat (nu doar la nivelul elitelor), ca o veritabilă coloană vertebrală. Pentru români, Europa are „funcţie de ideal“.

În ceea ce priveşte literatura, ea s-a eliberat de multe dintre complexele provincialismului şi ale minoratului şi chiar fără susţinerea unei strategii culturale naţionale a găsit calea dialogului. Adesea, sincronismul cu Occidentul nu mai e astăzi o ideologie, ci o stare de fapt. Continuă să existe literatură română şi să existe scriitori.