a13

Veninul partidului

Vladimir Tismăneanu

Cazul Tamara Dobrin

Cine crede că se poate scrie istoria comunismului fără a ne referi la personajele care au făcut posibilă şi au susţinut dictatura, se înşală. Unii (nu foarte mulţi) au crezut sincer, măcar la început, în „nobilele idealuri“. Fireşte, acest idealism pus în slujba Răului nu poate fi nicicum o scuză. Alţii, vorba lui Eugen Jebeleanu într-o poezie din volumul Hanibal, „au gândit mai bine/La patru aurite roţi“. Oportunismul nevertebrat, conformismul cras şi laşitatea de moluscă s-au îngemănat cu agramatismul, sadismul şi cinismul într-un aliaj pestilenţial. Tamara Dobrin (1925–2002) a combinat toate aceste elemente, iar cariera ei, sub Dej şi sub Ceauşescu, poate figura, ca studiu de caz, în orice enciclopedie a teratologiei totalitare. Această biografie confirmă, dacă mai era nevoie, continuitatea de metode de control, tehnici de represiune şi scopuri politice din perioada Dej şi perioada Ceauşescu în istoria stalinismului naţional. Faptul că departe de a-i dăuna, mârşăviile comise în anii ’50 au devenit un atu pentru cariera din anii ’70, relevă tocmai această genealogie pe care unii nostalgici ai ceauşismului (ori ai dejismului) preferă să o ignore ori chiar să o nege.

Am auzit prima oară despre Tamara Dobrin de la Alexandru Ivasiuc care o transformase în personaj, sub numele Tatiana Dobrescu, în romanul său Iluminări. Am stat mult de vorbă cu Ivasiuc despre Facultatea de Filosofie de la începutul anilor ’50, inclusiv despre rolul tatălui meu ca profesor al nefastei discipline numită „bazele marxism-leninismului“. Voi povesti odată ce mi-a spus.

Tamara Dobrin era biciul partidului în facultate, un veritabil flagel, teroarea deopotrivă a studenţilor şi a profesorilor. Nu întâmplător era poreclită „vipera“ sau „cobra“. Privire fixă, figură mereu gravă, încruntată, etern la pândă, o „tovarăşă“ de o proverbială vigilenţă (se spune că se destindea doar graţie alcoolului). Afişând un fanatism brutal, putea fi un personaj din Kundera din galeria maniacilor stalinişti (obsedaţi ideologic şi sexual). Tatăl meu mi-a povestit că, din câte ştia el, Tamara avea un dosar „cu multe pete“ şi că tocmai acest lucru explica maliţia ei fără egal în „demascările“ care surveneau cu perversă periodicitate în facultate. Era, cum spuneam, extrem de temută, lucru pe care îl savura. Se ştia că ţinea legătura cu „organele“ Securităţii. Ea era cea care asigura recrutarea de informatori. În biroul ei de secretar al organizaţiei de bază PMR, mai întâi pe facultate, apoi pe universitate, se desfăşurau sinistre anchete. Între victimele directe ale Tamarei Dobrin, în timpul represiunilor anti-studenţeşti din 1956-1960, au figurat diverse false „grupuri contrarevoluţionare“. Trebuie citite pentru a înţelege tehnologia terorii în acei ani amintirile lui Florin Constantin Pavlovici, cărţile lui Paul Goma şi analizele Ioanei Boca.

Ulterior, era cred în 1973, mi-a vorbit despre Tamara Dobrin un om care ajunsese în închisoare din cauza ei şi a uneltelor ei din Facultatea de Filosofie. Mă refer la Ion Mihail Popescu, arestat în 1958, cred, împreună cu colegii săi, Şendrea şi Cişmaşu. Când l-am cunoscut, domnul Popescu era asistent cu normă de cercetare la sociologie şi îşi scria un doctorat despre Lucian Blaga cu profesorul Tudor Bugnariu. Eram în practică sociologică la Timişoara când mi-a dat să citesc dosarul reabilitării sale juridice. Nu voi uita niciodată acea noapte. Auzisem despre şedinţele de „înfierare“, ştiam că avuseseră loc arestări de studenţi în anii ’50, dar aici mă întâlneam cu o concreteţe înspăimântătoare. Lectura acelui dosar a fost pentru mine ceea ce se cheamă un eye-opener. M-am îngrozit când am recunoscut nume faimoase printre cei care fuseseră martorii acuzării la înscenarea numită „proces“.

Domnul Popescu era membru de partid, a aflat că Tamara Dobrin urma să fie aleasă în cc la Congresul al XI-lea din noiembrie 1974 (se introducea metoda „propunerilor“ de la bază, o altă mascaradă a „Epocii de Aur“). A creat o stare de mare nervozitate printre politrucii din facultate, când a anunţat că se va duce pe scările Rectoratului când va sosi Tamara Dobrin şi o va scuipa în faţă. Ion Mihail Popescu, fiu de ţărani săraci din Tismana, student strălucit la filosofie, fusese bătut cu saci de nisip în timpul anchetei, avea coloana vertebrală distrusă. Făcuse patru ani de puşcărie pentru simplul fapt că la seminarul de filosofie marxistă citase din Trilogia culturii de Blaga şi din Filosofia culturii de Tudor Vianu. Îl suna uneori noaptea pe un fost asistent, devenit profesor de filosofie specializat în axiologie, şi-i amintea cum depusese mărturie mincinoasă la ordinul viperei. Din câte ştiu, axiologul avea cumplite remuşcări. Prin anii ’90, am auzit că s-a sinucis. Ion Mihail Popescu nu voia răzbunare, cerea pur şi simplu dreptate. Protestele lui Ion Mihail Popescu şi nu doar ale sale au fost zadarnice, vipera se bucura de cea mai înaltă protecţie.

Ruptură cu Moscova

Nicolae Ceauşescu a fost unul dintre cei mai virulenţi critici ai imperialismului sovietic, dar s-a menţinut un fidel partizan al formelor de dominaţie totalitară de tip stalinist. Burebista, Decebal, Traian, Mihai Viteazul (etc.) erau anexaţi acestui discurs encomiastic menit să-l aureoleze pe Lider drept salvator al neamului în condiţii de presupus complot extern. Mai mult, după 1965, pcr este glorificat drept garantul destinului însuşi al naţiunii văzută ca un castel (tot Ken Jowitt a examinat convingător acest model). Ceauşescu este demiurgul, arhitectul, strategul vizionar, geniul între genii, epoca sa este comparată cu aceea a lui Pericle.

Odată ajuns la putere, în martie 1965, Ceauşescu a continuat, ba chiar a radicalizat linia internaţională inaugurată de mult mai prudentul Dej. A menţinut un regim ortodox-stalinist în interior, acceptând însă, între 1965 şi 1971, anumite concesii pe linia unui vag dezgheţ politic, cultural şi economic. Noua radicalizare a regimului s-a petrecut mai ales după completa eliminare a lui Ion Gh. Maurer şi triumful echipei „acceleriste“ condusă de Manea Mănescu.

Liberalizarea de la Bucureşti s-a încheiat aşadar în chip abrupt după vizita în China şi Coreea de Nord din 1971. Ceea ce pe un Maurer îl neliniştea (băile isterice de mulţimi, cultul dezlănţuit al personalităţii, grotescul unei dictaturi hiper-represive) pe Nicolae şi pe Elena Ceauşescu îi stimula. Politica externă cu accente autonome (cu anumite momente deranjante pentru Moscova ce nu pot fi negate) i-a asigurat lui Ceauşescu simpatia unor influente cercuri din Vest, precum şi a unor partide comuniste care încercau să promoveze ceea ce s-a numit eurocomunismul (în special pc Italian, pc din Spania, pc Japonez, pc din Grecia-Interior).

Pe plan intern, au fost urmate aceleaşi obsesii staliniste: creşterea rolului conducător al partidului (adică al lui Ceauşescu şi al camarilei sale); întărirea puterii Securităţii; accelerarea industrializării, îndeosebi pe linia industriei grele; intoleranţă faţă de orice iniţiativă privată în economie, o fobie în raport cu orice urmă a vreunui mecanism de piaţă. Mult-trâmbiţata „democraţie socialistă“ era doar un camuflaj pentru monopolul puterii exercitat neîngrădit de o clică însetată de privilegii.

Tot mai narcisist, tot mai convins că deţine o misiune divină, Ceauşescu a ajuns să se creadă apostolul unui naţionalism renăscut, a cultivat mitul unei naţiuni socialiste omogene. Minorităţile etnice ori intelectuale erau privite ca agenţi ai unei primejdioase disoluţii. Ideologia protocronistă a sintetizat aceste fixaţii xenofobe într-un număr de aproximaţii hiperbolice cu ambiţii de adevăruri universale. Nu mai conta câtuşi de puţin riscul ridicolului, Ceauşescu avea un sceptru prezidenţial, iar Elena era „savant de renume mondial“.

Dinasticizarea comunismului românesc devenise o sumbră perspectivă reală. Aşa-zişii reprezentanţi ai minorităţilor în variile comitete şi consilii erau nişte jalnici figuranţi în marele spectacol ce se juca spre mărita glorie a Conducătorului. Dar tot jalnice marionete erau şi activiştii recrutaţi din majoritatea etnică românească. „Naţiunea socialistă“ era o plastilină ideologică pentru Ceauşescu, o amorfă masă de manevră, nu o comunitate de indivizi autonomi.

A renunţat vreodată Ceauşescu la internaţionalismul de sorginte cominternistă? Într-un fel da, întrucât a interiorizat şi a decis să apeleze la o tematică şovină proprie extremismului de dreapta (încă un reflex stalinist). Pe de altă parte, a mizat pe mişcările revoluţionare din Lumea a Treia, a crezut până la capăt că socialismul de tip leninist va învinge pe plan mondial, l-a denunţat pe Gorbaciov drept un renegat, un „oportunist de dreapta“. A murit cântând, în faţa plutonului de execuţie, „Internaţionala“, nu „Deşteaptă-te, române!“. Nicolae Ceauşescu a fost un fanatic, nu un cabotin.