a11

Lobby pentru Cioran

De la Tratatul de descompunere la premiul Rivarol

Alexandru Seres

În 1949, mai precis pe 10 septembrie, la Gallimard apare o carte cu un titlu şocant, care pe unii îi trimite cu gândul la un tratat de chimie: Précis de décomposition. Cartea de debut în Franţa a lui Cioran produce vâlvă în lumea literară, critica exprimându-se la modul superlativ. Rezultatul este că în anul următor autorului i se acordă în sfârşit premiul Rivarol, după ce acesta îi fusese refuzat la prima participare¹, pe motiv că manuscrisul său era prea pesimist, o recompensă oficială fiind considerată nepotrivită². Dacă reuşita în plan literar este indiscutabilă, Cioran devenind un scriitor cunoscut în mediile intelectuale, nu acelaşi lucru se poate spune despre vânzări, cartea sa fiind departe de ceea ce se numeşte un succes de librărie.

Aceasta ar fi, în cuvinte puţine, povestea Tratatului de descompunere, cu care Cioran i-a uimit pe francezi, un scriitor de talia lui Saint-John Perse fiind de părere că românul nostru este unul dintre cei mai mari scriitori francezi de la Valéry încoace³. Istoria este desigur mult mai lungă şi mai complicată, mai ales că gestaţia cărţii a trecut prin mai multe etape, de-a lungul cărora manuscrisul a suferit numeroase transformări. Prima sa încercare de a scrie o carte în franceză, intitulată Exercices négatifs, la care a lucrat de-a lungul anului 1946, s-a dovedit un eşec, un prieten de-al lui Cioran spunându-i că e scrisă într-o franceză de metec. În 1947, se naşte prima versiune a Tratatului – Le Penseur d’occasion, depusă la Gallimard şi, în aşteptarea publicării, rescrisă de Cioran de mai multe ori. Varianta finală a primit acceptul editurii în toamna lui 1948, apariţia sa fiind însă amânată în mai multe rânduri⁴.

Dar cum a ajuns Cioran să fie publicat la Gallimard, una dintre cele mai prestigioase edituri din Franţa? Este o întrebare ce nu şi-a găsit încă un răspuns satisfăcător. Prea puţin au fost studiate împrejurările graţie cărora Cioran a ajuns să se transforme, dintr-un „metec“ oarecare, complet necunoscut, într-un scriitor apreciat de cei mai distinşi intelectuali ai vremii. Ivit parcă din neant (de fapt, din mult hulitul „neant valah“), devenit peste noapte un mare stilist al limbii franceze, răşinăreanul nostru nu era însă chiar un necunoscut înainte de apariţia Tratatului de descompunere. Se afla în relaţii bune cu Jean Paulhan, eminenţa cenuşie a literelor pariziene, încă din primăvara lui 1944, când a încercat să intervină alături de acesta pentru salvarea lui Benjamin Fondane, arestat pentru vina de a fi evreu (Fondane a preferat să-şi urmeze sora, fiind trimis în lagărul de la Auschwitz şi gazat). Pe Gabriel Marcel trebuie să-l fi cunoscut în anii de după război, probabil cu prilejul concursului pentru premiul Rivarol din 1949. Atunci, deşi beneficiase de sprijinul unei părţi a membrilor juriului, premiul a fost în cele din urmă acordat ex aequo scriitorului libanez Farjallah Haik pentru romanul Abou Nassif, şi rusului Wladimir Weidlé pentru eseul En marge de l’Occident. La puţin timp, Gabriel Marcel, care făcea parte din juriu, a dat o declaraţie pentru Les Nouvelles Littéraires în care, vorbind despre premiul Rivarol, îl lăuda pe Cioran. Acesta nu a pregetat să-i trimită o scurtă scrisoare de mulţumire, în care se arată recunoscător pentru încurajările primite: „… dacă eşecul pe care l-am suferit mi-a produs puţină amărăciune în suflet, vorbele dumneavoastră indulgente şi generoase au alungat-o.“⁵

În urma participării lui Cioran la competiţia pentru Prix Rivarol, Tratatul de descompunere, care se prăfuia în sertarele de la Gallimard, având acceptul de publicare din partea lui Raymond Queneau, dar fără o dată clar precizată pentru apariţie, a intrat în atenţia editorului. Şansele de a fi publicat au sporit, după cum se poate vedea şi din scrisoarea pe care le-o trimite părinţilor în 28 februarie 1949: „Oricum ar fi, eu mi-am atins scopul: editorul, aflând despre vâlva ce-a făcut-o manuscrisul, l-a dat imediat la publicare.“ ⁶

Cel care l-a sfătuit pe Gaston Gallimard să-l ia sub contract editorial pe Cioran se pare că ar fi fost însuşi Jean Paulhan⁷, dar lucrurile nu sunt foarte clare. Cioran va susţine peste ani că Jules Romains a fost cel care l-a convins pe Gallimard să publice Tratatul de descompunere, conform mărturiei, convingător susţinute prin documente, a lui Alain Paruit⁸. În plus, în scrisoarea sa din 28 februarie 1949, Cioran le spunea părinţilor săi despre un membru al Academiei Franceze care făcea parte din comisia pentru acordarea premiului Rivarol, cu care vorbise şi care i-a spus că îl va vota; iar acesta nu putea fi decât Jules Romains.

Deşi Nicolas Cavaillès afirmă că Raymond Queneau ar fi fost primul lector al manuscrisului Tratatului, în cadrul responsabilităţilor sale editoriale de la Gallimard, Cioran susţine altceva. „Prima persoană care a citit Tratatul de descompunere, încă în manuscris, a fost poetul Jules Supervielle. Era mult mai mare decât mine, profund supus depresiilor, şi mi-a spus: «E incredibil cât de mult m-a stimulat cartea dumitale»“, relatează Cioran într-un interviu acordat lui Fernando Savater⁹. De-altfel Supervielle, care îl admira pe Cioran, se afla în strânse relaţii de prietenie cu Jean Paulhan şi Henri Michaux. Să mai adăugăm că, conform mărturiei lui Salah Stétié, Cioran l-ar fi cunoscut pe Michaux prin intermediul lui Supervielle¹⁰. Sunt doar câţiva dintre literaţii pe care Cioran îi cunoştea personal, cu Henri Michaux sau Gabriel Marcel legând prietenii trainice. Unii dintre cei pomeniţi mai sus (cu excepţia lui Michaux) au făcut parte din juriul premiului Rivarol din 1950.¹¹ Gabriel Marcel însuşi i-a făcut reclamă lui Cioran, fiind primul care a anunţat apariţia Tratatului, în prefaţa pe care a scris-o la cartea lui Constantin Virgil Georghiu La Vingt-cinquième heure¹². Astfel că putem afirma, fără teama de a greşi, că Cioran a beneficiat de un puternic lobby din partea unor cunoscuţi sau chiar prieteni, atât în obţinerea premiului Rivarol, cât şi în publicarea Tratatului său.

Nu altfel s-au întâmplat lucrurile când Cioran a dorit să i se reediteze cartea de debut din Franţa în format livre de poche. După tratative eşuate cu Hachette, a cărei serie Livre de poche înfiinţată în 1953 se dovedise o mare reuşită financiară, în 1962 editura Gallimard îşi înfiinţase propria colecţie de cărţi de buzunar. Fascinat de succesul acestor cărţi ieftine în rândul marelui public, Cioran începe să facă demersuri la Gallimard pentru a i se reedita Tratatul de descompunere în acest format, convins că în felul acesta cartea sa va putea ajunge la publicul tânăr¹³. Claude Gallimard îl va refuza, motivându-şi decizia prin vânzările infime ale cărţii: de la apariţie până în 1965, din Tratat se vânduseră cu puţin peste 4.000 de exemplare, după cum se poate vedea în fişa de vânzări de la Gallimard.¹⁴ Cu toate acestea, în 1965, François Erval, un intelectual de origine maghiară, născut la Timişoara, care primise sarcina de a coordona colecţia cărţilor de buzunar de la Gallimard, va reedita Tratatul în colecţia Idées, înfiinţată de el şi dedicată eseurilor (în această serie fusese reeditată în 1964 şi celebra Qu’est-ce que la littérature? a lui Jean-Paul Sartre, apărută iniţial în 1948). Précis de décomposition este retipărită în luna decembrie a anului 1965 în format livre de poche, în colecţia Idées de la Gallimard, cu numărul 94, însă nu va fi pusă în vânzare decât în luna februarie a lui 1966. Cartea va repurta un oarecare succes de vânzări, nu foarte semnificativ, dar va fi totuşi un prim succes de librărie al lui Cioran. Acesta reuşise să intre în graţiile lui François Erval, care va reedita, alături de alte cărţi ale sale, şi Silogismele amărăciunii, care la apariţia sa în 1952 fusese un eşec din toate punctele de vedere. Republicată, de această dată în colecţia Arcades, în 1977, va produce impresie în special în rândul studenţilor, lucru ce va impulsiona creşterea audienţei lui Cioran.

Note

1 Fondat de un mecena de origine marsiliană pe nume Pradon, premiul Rivarol fusese anunţat în presă în vara anului 1948, fiind destinat să încununeze o creaţie în limba franceză aparţinând unui scriitor străin, competitorii putând participa atât cu manuscrise, cât şi cu cărţi deja apărute. Cioran a participat în două rânduri: în 1949 cu manuscrisul Tratatului, iar în 1950 cu cartea. Premiul fusese instituit în onoarea lui Antoine de Rivarol, cel care primise în 1874 laurii Academiei Regale din Berlin pentru faimosul său „Discurs asupra Universalităţii limbii franceze“.

2 Vezi în acest sens scrisorile lui Cioran din 28 februarie şi 16 aprilie 1949, în Scrisori către cei de-acasă, Humanitas, Bucureşti, 1995, pp. 30-31.

3 „Je tiens E. M. Cioran, né roumain, pour l’un des plus grands écrivains français dont puisse s’honorer notre langue depuis la mort de Paul Valéry; et je tiens son altière pensée pour l’une des plus exigeantes aujourd’hui en Europe. La maîtrise de sa langue autant que celle de sa pensé en font depuis longtemps à mes yeux un auteur de grande race à qui il convient d’assurer son rang propre dans la classe internationale.“ – Saint-John Perse, Oeuvres complètes, Paris, Gallimard, Pléiade, 1972, p. 541.

4 Despre etapele pe care le-a parcurs manuscrisul Tratatului, vezi Nicolas Cavaillès, Le corrupteur corrompu. Barbarie et méthode dans l’écriture de Cioran, Editions Le Manuscrit, Paris, 2005, pp. 16-18.

5 Scrisoare din 2 aprilie 1949, în Cahiers de l’Herne no 90: Cioran, Éditions de l’Herne, Paris, 2009, p. 463.

6 Cioran, Scrisori către cei de-acasă, op. cit., p. 30.

7 Cf. Olivier Todd, Albert Camus. Une vie, Paris, Gallimard, 1996, p. 728.

8  „Cioran et Jules Romains“, în Cahiers de l’Herne no 90: Cioran, op.cit., p. 340.

9 „Să scrii ca să trezeşti“, în Convorbiri cu Cioran, Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 18.

10 „Cioran et les «parasites de l’improbable»“, în Cahiers de l’Herne no 90: Cioran, op. cit., p. 386.

11 Din juriul care îi acordase, pe 24 iunie 1950, premiul Rivarol au făcut parte André Gide, Emile Henriot, Gabriel Marcel, Jean Paulhan, Jules Romains, Daniel-Rops, Jean Schlumberger, Jules Supervielle şi Henri Troyat – vezi în acest sens articolul meu „Un premiu cu suspans: Prix Rivarol“, în revista Familia nr. 5/2018.

12 «Si différent que soit le ton des deux ouvrages, je ne puis m’empêcher de faire un rapprochement entre La Vingt-cinquième Heure, et le livre d’un autre jeune écrivain roumain, M. Cioran, Le Précis de Décomposition (sic, n.n.), qui paraîtra dans quelques semaines et qui est comme un bréviaire du désespoir », afirmă Gabriel Marcel în prefaţa cărţii lui C. Virgil Gheorghiu, apărută la Plon, în 1949 (p. ix).

13 E important de precizat aici că Cioran făcea distincţie între succesul personal (gloria de scriitor) şi succesul de librărie al cărţilor sale. Dacă a adoptat o atitudine cu totul ieşită din tipare faţă de ideea de succes, fiind de părere că „nimic nu e mai trist decât un scriitor triumfător“, interesul pentru soarta cărţilor sale este unul cât se poate de normal.

14 Mai exact, 4.227 de bucăţi. Cioran însuşi afirmase în interviuri că din tiraj se vânduseră în total 2.000 de exemplare, dar se pare că această cifră era de fapt tirajul iniţial, suplimentat ulterior. Distribuţia cărţii s-a făcut prin Hachette, Gallimard înfiinţându-şi de-abia în 1971 propria sa reţea de distribuţie, Sodis.