a8

Călătoria ca lectură a lumii

Iulian Boldea

Prozator, eseist şi publicist, Daniel Vighi a demonstrat în cărţile sale (Povestiri cu strada depozitului, Însemnare despre anii din urmă, Decembrie, ora 10, Între hanger şi sofa, Tentaţia Orientului, Insula de vară, Valahia de mucava, Cometa Hale-Bopp etc.) vervă narativă şi luciditate, o percepţie provocatoare asupra lumii şi asupra Istoriei, dar şi o revalorizare perfect credibilă a documentului, ca pretext – ironic, ludic, reflexiv, textualist – pentru imaginarul ficţional.

O călătorie imaginară ne propune Daniel Vighi în Mort în Patagonia (Iaşi: Polirom, 2017), printr-o naraţiune polimorfă, ce are ambiţia de a circumscrie, în manieră postmodernă, spiritul ludic, tentaţia calofilă, dar şi translaţia epicului din spectrul realului în lumea fanteziei. De altfel, Vasile Popovici surprinde cu acurateţe această manieră de a scrie: „Noul roman al lui Daniel Vighi, Mort în Patagonia, este un adevărat tur de forţă. Se exprimă aici, ca în proza altui mare scriitor optzecist, voinţa de a cuprinde totul: temele autorului, rezumatul unei vieţi, o viziune asupra omului, lecturile şi acrobaţiile literare deprinse după zeci de ani de practică literară asiduă“.„Cum să rezumi acest conglomerat masiv?“, se întreabă Vasile Popovici. Şi tot el răspunde: „Să spunem că Mort în Patagonia este o călătorie imaginară la antipozi. Naratorul, aflat la pupitrul de comandă din Biblioteca Centrală Universitară de la Timişoara, îşi adună personajele – din scrierile anterioare, din poveştile copilăriei sale de pe malul Mureşului, din lecturi vechi şi noi, din jurnale de călătorie – şi le antrenează în marea aventură a colonizării Patagoniei“.

Naraţiune amplă, cu substrat alegoric, romanul lui Daniel Vighi e o parabolă pe tema lecturii, percepută ca aventură hermeneutică implicită, în care se regăsesc exploratori cu rol important în descoperirea Lumii Noi (Columb, Magellan, Pedro Sarmiento de Gamboa), colonişti din Tierra del Fuego, fiind problematizată, de asemenea, condiţia populaţiei ona (Patagonia), sau destinul vitreg al populaţiei selknam. Autorul însuşi îşi motivează intenţiile narative din unghiul relaţiei dintre aventura reală şi aventura lecturii, dar şi din perspectiva contrastului dintre natură şi cultură, dintre starea de primitivism şi cea a convenţiilor vieţii sociale: „Este un roman de aventuri. Mai mulţi bănăţeni ajung în Ţara de Foc. Este un fel de parabolă a cititului ca aventură. Cititul este o formă de aventură şi de imaginaţie. Nu trebuie să mergi cu corabia să ajungi în Ţara Focului, ci poţi să călătoreşti acolo şi dacă citeşti o carte. E dedicată într-un fel şi studenţilor. Tema centrală este genocidul populaţiei Ona, cei mai vechi oameni din lume. Ei trăiau în pielea goală pe ger. Sunt din perioada neoliticului. Când au fost descoperiţi, li s-au dat haine, au fost îmbrăcaţi, dar s-au îmbolnăvit şi au murit toţi“.

Călătoria ficţională orchestrată de Daniel Vighi are menirea de a repeta evenimentul colonizării Patagoniei. Personajele fac parte din grupuri etnice şi sociale diverse (unele sunt imaginare, altele au o identitate cu reflexe reale, altele se desprind din alte cărţi ale autorului, din vârsta copilăriei sau a adolescenţei sale). Toate personajele, indiferent de etnie, sex, provenienţă socială sau vârstă, au o legitimare epică neîndoielnică, de la primele scene (reunirea lor sub mărul babei Chiţorana) până la sosirea în Patagonia. Fascinaţia lecturii e dată de rapiditatea glisărilor spaţio-temporale, de propulsarea acţiunii din Radna în Ţara de Foc, dar şi de seducţia profilului eroilor, cu nume pitoreşti (Ghiţă Jugănaru, contesa Antonia Buhuş de Şiria, Moşu Spicu, Iani Ţâganu). Mixtura aceasta a spaţiilor şi a timpurilor se reflectă şi în domeniul lexical, marcat de amestecul unor cuvinte din sfere semantice şi limbi diferite, cu termeni din limba spaniolă, cu regionalisme şi arhaisme, dar şi cu încărcate subsoluri ale textului ce au rost explicativ. Romanul are, desigur, şi o amprentă iniţiatică, dincolo de aceea ludic-fantezistă, care e dominantă şi care marchează, în fond, statutul şi forma construcţiei narative, prin numeroase dislocări sau glisări spaţio-temporale, dar şi printr-un mixaj inedit al scenografiei epice, în care cititorul devine el însuşi un explorator („cititorul-văndraş, adică explorator“). De altfel, prozatorul detaliază, într-un „manual de navigaţie pentru expediţionarii-văndraşi“, condiţia călătoriei imaginare, a periplului în lumi ficţionale, succedaneu al traiectoriei în spaţiul real: „Nu călătoresc, deşi toată viaţa asta mi-am dorit, când să plec, mă apucă stresul, tulburările de comportament, aşa că renunţ. Rămâne singura soluţie de călătorie asta de faţă, care urmează peste câteva pagini“.

Meditaţie asupra călătoriei şi asupra rolului literaturii în destinul fiinţei umane, romanul lui Daniel Vighi e o mărturie a unei aventuri intelectuale într-o lume cu arhitectură labirintică, trasată pe o hartă a narativităţii în care amestecul realitate-fantezie este regulă, nu excepţie. În orizontul acesta al ficţionalităţii se regăsesc personaje de o diversitate debordantă, timpul şi spaţiul au contururi fragile, iar istoria, cu fluxul şi refluxul ei, conţine figuri emblematice provenind din planuri ale existenţei discordante şi ambigue (Cristofor Columb, Căpitanul Ahabu, Magellan, Moşu Cuza, Pedro Sarmiento de Gamboa etc.). De mare efect este limbajul eroilor, policrom, efervescent, ludic şi fantezist, cu regionalisme şi termeni arhaici, cu lexic hibrid aşa cum e şi realitatea pe care o desemnează. Căpitanul Ahabu, de pildă, intervine la un moment dat pentru a limpezi rosturile şi rolul călătoriei pe care o întreprind şi pe care o vede ca aventură a cunoaşterii: „Căpitanul Ahabu intervine ca să limpezească treburile şi nu e prima dată când o face. Vorbeşte despre importanţa a ceea ce fac, vorbeşte despre lumea de departe, despre exotism, despre nevoia de a evada în depărtările cele mai îndepărtate, despre necesitatea resimţită de fiecare dintre semenii noştri de a participa de fapt la Expediţie“.

Aspectul postmodern al romanului provine din relativitatea perspectivelor, imprimată de ideea peregrinării, a explorării unor ţinuturi necunoscute, în care nu destinaţia e esenţială, cât impulsul peripatetic, cu valenţe iniţiatice. Pentru că de aici provin unele dintre aspectele definitorii ale cărţii: mutaţia perspectivelor, glisările şi racordurile livreşti, dinamica dedublărilor intertextuale sau discontinuităţile planurilor şi vocilor narative. Istoria, aşa cum e redată în roman, e problematică şi hibridă, ocultă şi amăgitoare, situându-se la confluenţa cu imaginarul, într-o reprezentare nelineară, paradoxală şi labirintică a timpului lumii.

Ecourile trecutului în prezent, pragul fragil dintre nelimitare temporală şi delimitare geografică, accentele metaficţionale, implicaţiile temporalităţii ei în configuraţia destinului personajelor sunt dimensiuni emblematice ale romanului: „Taman din cauza încurcăturilor pe care le avem cu timpul se petrec toate. În pre-închipuirile care se numesc fiction, timpul nu este de mare folos, el e aşa cum ne închipuim că ar fi, prin urmare, unii pot fi morţi, alţii pe moarte, alţii vii, n-are importanţă“.

Cartea lui Daniel Vighi, originală în formă şi în substanţă epică, e un roman despre jocurile postmoderne cu istoria ale omului ca fiinţă fragmentară, ce îşi percepe cu acuitate dramatică fragilitatea.