a5

Patru trepte dintr-o iniţiere

Ştefan Bolea

Riri Sylvia Manor, specialistă în neuro-oftalmologie (autoarea a peste 60 de articole medicale în engleză), poetă şi traducătoare de expresie ebraică şi română, reconstruieşte în memoriile ei, Bucuria de a nu fi perfectă. Bucureşti-Tel Aviv 1941-2015 (Bucureşti: Humanitas, 2016) imaginea unui Bucureşti în acelaşi timp mitic şi umbrit de alura totalitarismelor. La fel ca Fellini, scriitoarea îşi sondează memoria, decelându-şi traumele şi transformându-şi experienţele într-un roman existenţial.

Cartea este construită pe patru momente mari, poate chiar iniţiatice. Primul dintre ele este cel al lăzii de gunoi din faţa blocului, în care mama îi aruncă revistele şi cărţile fetiţei de 11 ani pentru a o pedepsi. Pentru Riri Sylvia Manor, ca pentru orice autentic bibliofil, cărţile sunt concepute drept numinosum, preluând atributele sacralităţii. Să-ţi vezi idealul platonic maculat în prima materia din container poate să te înspăimânte dar şi să-ţi deschidă ochii. Fetiţa experimentează reificarea („Mirosea urât, îmi venea iar să vomit, eram transpirată, obosită, murdară, aproape un gunoi şi eu, dar fericită“ – p. 48), concepând alchimic starea de nigredo drept un prilej de dezvoltare sufletească: „Lucrurile frumoase pe care viaţa ţi le aruncă la gunoi trebuie să încerci, măcar, să le cauţi, să le găseşti, să le ridici, să le cureţi, să le priveşti ca şi cum ar fi noi. Viaţa poate musti şi din gunoi“ (p. 49, s.m.). Gunoiul devine un fel de Ground Zero, care ne resetează şi din care putem să ne înălţăm pe fundamente noi.

Reflecţia mamei autoarei din 1942 („Evreii sunt evrei şi creştinii sunt creştini, oamenii nu mai ţin minte că Iisus Hristos s-a născut evreu“ – p. 84) anticipează al doilea moment important al cărţii, care redă schizofrenia credinciosului antisemit ce se disociază de fondul iudaic al creştinismului. La 14 ani, eleva Riri îşi vizitează acasă o prietenă foarte bună, Adina P. Întâmplător, o aude pe mama Adinei care-i citea surorii de şase de ani a prietenei lui Riri. După ce lasă cartea din mână, aceasta îi spune fetiţei: „… şi jidanii s-au năpustit asupra Domnului nostru Iisus Hristos şi L-au scuipat în faţă şi L-au bătut cu pumnii şi L-au pălmuit…“ (p. 130). Din nou un moment traumatic al privirii dincolo de mască: bunăvoinţa pe care ţi-o arată ceilalţi ar putea fi doar dispreţ deghizat? În orice caz, admiraţia tinerei Riri Manor pentru cultura şi, efectiv, patria română, de care se simte indisolubil legată şi din care incontestabil face parte, o îndrituieşte să facă un rechizitoriu al „creştinismului“ anti-iudaic, rechizitoriu care se transformă într-un manifest pentru toleranţă: „Expediţia mea în lume începuse aici, printre copii creştini, primele mele poezii au fost visate şi scrise la violoncelul vrăjit al limbii române, dintotdeauna mă simţisem de-a locului. Să fi fost poate… o obrăznicie din partea mea? Pe cine întrebasem dacă mi-a dat cineva dreptul să fiu atât de mândră de limba română?… Poate că Adina şi mama ei nu ştiau că Iisus era din Nazareth, din Galileea, ţară locuită de evreii care trăiau sub ocupaţie romană. Că Iisus, că preacurata Marie, că cei doisprezece apostoli fuseseră cu toţii evrei… Nu, nu ar fi trebuit să mă nimeresc tocmai atunci la Adina şi să alunec peste acele cuvinte mocirloase. Oricum, mama ei, pesemne, nu era purtătoarea de cuvânt a creştinătăţii.// România rămânea pentru mine locul unde am iubit până şi pietricelele cu care jucam şotron. Mă simţeam o localnică. Era poate o obrăznicie“ (pp. 130-1).

Un al treilea episod ne poartă într-un 1959 înroşit de „comunism şi sânge“ (p. 225), când Riri Manor este studentă în ultimul an la Facultatea de Medicină şi „prin facultăţi începuseră eliminările studenţilor despre care se primea informaţia că au depus actele de plecare în Israel“ (p. 222). La o şedinţă a Uniunii Tineretului Muncitoresc, în care se pronunţau umilitoare excluderi din facultate, care practic obliterau toţi anii de studiu petrecuţi în vederea obţinerii unei licenţe („Şase ani la cea mai grea facultate… se vor mistui ca nişte vreascuri într-un incendiu“ – p. 225), studenta experimentează o adevărată disociere a personalităţii, spargerea Eului în Riri A şi Riri B, între persona şi umbră: „… trebuia să fiu atentă. Foarte atentă. Nimeni nu trebuia să simtă că urmăresc scena ca pe o chestiune de viaţă sau de moarte.// Din acel moment mi se păru că trebuiau să intre în joc două fete cu numele Riri: Riri A şi Riri B. Separate şi separabile… Riri A era un element care a depus actele pentru salvarea din paradisul comunist şi îşi aştepta pronunţarea osândei: oprobiul public, irosirea ultimilor ei şase ani de studii, scoaterea soţului de la locul de muncă… Riri B era o colegă obişnuită de grupă, la care totul este banal, care nu trebuie să dea nimic de bănuit. O fată grijulie să-şi preschimbe cuvintele în cărămizi pentru construirea unui adăpost de camuflat gânduri… numai şiretenia şi calmul lui Riri B o mai puteau ajuta pe Riri A să supravieţuiască… «Ce vor spune părinţii, bunicul, ce voi face mâine?» se frământa Riri A, în timp ce Riri B îşi aplica un zâmbet ca un plasture peste nelinişte… Cele două Riri ascultau una lângă alta sentinţa ca două călugăriţe cucernice care se rugau împreună fără a scoate vreun sunet, mişcându-şi doar buzele“ (pp. 227-9).

Scena este cutremurătoare şi aminteşte de Orwell: uşurarea pe care personajul divizat o simte în momentul în care o altă studentă este exclusă din UTM este oarecum dezonorantă pentru o fiinţă autonomă şi responsabilă. Riri Manor arată falia dintre individ şi individ: făpturi „moarte“, cioplite cu „dalta fricii“ (p. 232). Tocmai pe această separaţie (izolaţionism şi absenţă a solidarităţii) comunismul şi-a construit aparatul terorii. Scena excluderii din UTM expune nu numai desprinderea interpersonală, ci şi disocierea intrapersonală: divorţul dintre mine şi celălalt, bazat pe dezacordul nevrotic dintre mine şi mine.

Dar să ne întoarcem în 1948, când Riri are 13 ani şi este invitată la o petrecere la care o însoţeşte mama ei (pentru a explora un al patrulea şi ultim moment iniţiatic al cărţii). Mama autoarei este un personaj cheie al memoriilor. Fiinţă autoritară şi oarecum depresivă, abandonând prezentul şi refugiindu-se în Craiova magică a tinereţii ei, mama încearcă să-şi domine şi să-şi controleze fiica, ea însăşi o personalitate puternică: mai ales, se străduieşte să-i inhibe sexualitatea. „Din chenarul geamului, mama, aşezată pe un scaun, se uita la mine cum vorbesc cu un băiat. Mă privea şi chiar zâmbea puţin, dar cine ştie ce gândea despre această nemaipomenită situaţie, eu cu un băiat aşezat lângă mine şi vorbindu-mi deasupra. Un băiat? În acel moment, tot ce prinsese viaţă în mine a îngheţat… Îi răspundeam lui Mircea doar cu da sau nu. Cuvinte scurte. O dată îi răspundeam da şi o dată îi răspundeam nu, şi în timpul ăsta mă gândeam că îi par proastă şi plicticoasă… Îndărătul uşii pliante, mama continua să ţină ridicată perdeluţa, urmărindu-mă ce fac“ (pp. 137-8). Ochiul autorităţii este în acelaşi timp organul represiunii sexuale (ne amintim de teoria privirii a lui Sartre şi de reflecţiile lui Foucault pe marginea panopticismului) şi ochiul reificant al Meduzei, care ne transformă din agent în spectator, din subiect în obiect.

Semnificaţia majoră a acestui episod este dovedită de reflecţiile concluzive ale autoarei din 2015: „… Poate fiindcă ştiu că, dacă o să trăiesc 550 de ani, această perdeluţă şi această privire mă vor urmări şi atunci şi îmi vor viola timpul şi uneori vor reuşi să împiedice ceva care sunt eu să fiu eu. O furtună sălbatică în interior şi frânele care scrâşnesc, dar funcţionează, s-o oprească… Frâne care nu o dată mi-au rupt inima, dar au slujit de minune raţiunii şi altor câteva amănunte neesenţiale. Poate că în acest sens mama a reuşit cu mine“ (p. 348). Din perspectivă psihanalitică, avem aici cea mai reuşită descriere recentă a morfologiei unui complex.

(Edificarea orânduirii socialiste. Violenţa politică şi lupta de clasă în colectivizarea agriculturii din România, 1949-1962, Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, 2017)