a3

Cyber-nemurire

Constantina Raveca Buleu

Să începem cu o evidenţă: în ultimele decenii, goticul a transgresat domeniul pur literar, intrând masiv în sfera filmului, muzicii sau a modei, ceea ce demonstrează o evidentă intensificare a apetitului pentru acest gen. Industria de divertisment, mai ales, a instrumentalizat cu succes goticul, însă tocmai acest succes şi mutaţia consecutivă a studiilor de pe literatură pe un teritoriu cultural mai vast au generat simultan şi o declasare a sa, motivul invocat fiind o anumită epuizare a relevanţei sale literare. De pildă, un teoretician precum Fred Botting1 (un autor convins de faptul că goticul a murit odată cu filmul Dracula al lui Francis Ford Coppola) apreciază că, în cultura postmodernă, goticul este rezultatul unei „difuziuni“ a genului. La extrem, acest proces generează ceea ce acelaşi Fred Botting numeşte „candygothic“2, adică un gotic popular, superficial şi adaptat cerinţelor consumatorilor de divertisment. Altfel spus, chiar dacă intensitatea originară a goticului pare a fi diluată, avem încă un gotic tributar convenţiilor stilistice ale genului de origine, care se construieşte pe dorinţa/nevoia de teroare şi exploatează frica de moarte în ceea ce Baudrillard numeşte o cultură a morţii.

Există însă şi teoreticieni de marcă, precum Maria Beville, care încearcă să redefinească şi să rafineze raportul dintre gotic şi literatura postmodernă prin depăşirea perimetrului strict al culturii de divertisment. Convinsă de expunerea excesivă şi devalorizantă a goticului în ultimele decenii, în lucrarea sa fundamentală Gothic-postmodernism: Voicing the Terrors of Postmodernity, ea vorbeşte despre un nou gen, postmodernismul gotic (Gothic-postmodernism, scris cu cratimă!), susţinând legătura intrinsecă ce leagă goticul de postmodernism în termeni literari şi culturali şi declarând că miezul genului îl constituie teroarea.

Maria Beville creează exegetic un gen hibrid, dialogic, în care goticul „funcţionează pentru a exprima întunericul postmodernităţii, în timp ce aspectele postmoderniste operează pentru a stabili reperele ontologice şi epistemologice care interoghează realităţile etice şi morale acceptate, care au fost mult timp subiectul subversiunii gotice“3. O asemenea perspectivă extinde selectiv perimetrul literar înspre opere de ficţiune care explorează crize de identitate, fragmentări ale sinelui, întunecimea psihicului uman, filosofia existenţei şi a cunoaşterii, multe dintre aceste opere nefiind considerate în mod normal ca fiind „gotice“.

Pe de altă parte, Catherine Spooner analizează goticul contemporan ca pe „un set diversificat, vag definit, de convenţii narative şi tropi literari“4, graţie faptului că, încă de la originile sale, goticul a „generat alte genuri, a interacţionat cu mişcările literare, presiunile sociale şi condiţiile istorice“. În opinia ei, mai ales postmodernismul, „prin adoptarea genului ficţional, a pastişei, a senzaţionalismului şi a spectacolului a furnizat un climat mult mai simpatetic pentru resurecţia goticului“5. O asemenea definiţie generoasă a goticului permite o lectură în cheie gotică a unui eventai larg de ficţiuni, de la Codul lui Da Vinci la, de ce nu, Carbon modificat, romanul lui Richard K. Morgan care ne va interesa analitic în secţiunea a doua a studiului de faţă. Asta nu înseamnă că toate aceste texte sunt în mod programatic gotice, ci doar faptul că ele conţin anumite elemente derivate din convenţia originară a genului, adică anumite urme şi mărci ale goticului de pornire, fără ca ele să reprezinte un apanaj strict literar.

Având în minte potenţialul expansiv al goticului, merită să urmărim o formă hibridă care reţine din paradigma clasică topoi familiari precum atmosfera sumbră, violenţa sexuală sau o geografie urbană dezarticulată, dar care apare ca un amestec de tradiţional gotic, science fiction şi cyberpunk: cybergothic6. Entitatea sa centrală, cyborgul, provoacă limitele umanului, şterge distincţia dintre oameni şi maşini, distruge visul unităţii originare a universului, deschizându-se înspre viziunea unei lumi lipsite de gen.

O formă mai blândă de interferenţă între gotic şi science fiction, una care nu ameninţă cu eradicarea vieţii organice, poate fi găsită, la modul selectiv, în cyberpunk, subgen caracterizat de o proiecţie futuristă focalizată pe combinaţia low life – high tech (în formularea concentrată a lui David Ketterer7), ceea ce înseamnă un incredibil avans tehnic (mai ales Inteligenţă Artificială) şi o criză în ordinea socială. Altfel spus, un univers distopic, întunecat, plasat pe o Terra nu foarte îndepărtată în viitor, dar care înregistrează o invazivă transformare a corpului uman. E construit cel mai adesea pe un scenariu detectivistic, cu protagonişti marginali, care acţionează underground. Strict tehnic, acesta este domeniul de referinţă al romanului lui Richard K. Morgan, Altered Carbon (Carbon modificat în traducerea românească din 2008, realizată de Roxana Brînceanu), şi al serialului omonim produs de Netflix în 2018.

Cadrul romanului lui Richard K. Morgan îl reprezintă o lume distopică post-extropianistă, unde visul oamenilor de a deveni nemuritori este posibil graţie evoluţiei ştiinţei şi a tehnicii. Nemurirea se asigură contra cost, prin stocarea digitală a conştiinţelor şi descărcarea lor în alte corpuri (naturale, aparţinând unor criminali puşi la stocare, sintetice, ieftine şi efemere, sau clone, versiuni îmbunătăţite neurochimic, unele secretând anumite droguri menite să intensifice funcţiile senzoriale), numite „sleeves“ în versiunea engleză, „mâneci“ în traducerea ad litteram, care sunt recipiente, învelişuri pentru identitatea reală. Stocarea se produce pe cipuri implantate în zona cervicală, a căror distrugere echivalează cu moartea adevărată, prin imposibilitatea transferului datelor personalităţii într-un alt corp. Logica binară, funcţională atât în gotic, cât şi în utopie prezintă şi o castă opusă celei ce visează să-şi asigure nemurirea contra cost, casta neocatolicilor, reminiscenţă a catolicilor din zilele noastre, care se organizează tot în jurul Vaticanului şi care motivează refuzul de a se reîntrupa prin credinţa că sufletul merge în rai după moarte, orice reîntrupare fizică ulterioară generând damnare.

Catolicismul furnizează, în Carbon modificat, versiunea conservatoare a nemuririi, fiindcă aici spiritul supravieţuieşte în absenţa perpetuării trupului, în vreme ce sistemul karmic din budhism îngăduie nemurirea simultană a spiritului şi a trupului. Întrebat de Saxon Bullock despre cum s-a coagulat ideea romanului, Richard K. Morgan a răspuns: „Am pornit de la o controversă pe care am avut-o cu un budhist. Punctul de conflict l-a constituit sistemul karmic. El a argumentat că orice suferinţă pe care o suportăm în această viaţă este un rezultat direct al unui rău pe care l-am făcut într-o viaţă anterioară, ceea ce pare a fi corect, până să ne dăm seama că nu ne putem aminti nicio viaţă din trecut. Existenţial, asta sună dintr-o dată destul de nedrept. Dacă nu ne putem aminti propria noastră viaţa anterioară, atunci, în fond şi la urma urmei, înseamnă că viaţa aceea a noastră a fost trăită de o altă persoană. De ce ar trebui, atunci, să plătim pentru crimele făcute de un altul?.“8

În perimetrul contextualizării ficţionale a corecţiei karmice operate de către Richard K. Morgan, observăm că până şi închisorile funcţionează digital în universul său, deţinuţii fiind stocaţi fără corp, acestea fiind disponibilizate în vederea folosirii lor în ciclul comercial al reîntrupărilor. Altfel spus, corpul celui intrat în sistemul penitenciar poate fi închiriat sau vândut pentru o nouă întrupare. De un asemenea transfer de conştiinţă într-un alt corp decât cel originar beneficiază deţinutul Takeshi Lev Kovacs, fost membru al unui grup militar de elită, numit Corpul Mesagerilor, operaţional la nivel interplanetar. Takeshi Kovacs este scos la cerere din stocarea penitenciară, descărcat în corpul deloc familiar al unui fost poliţist de pe Terra, Elias Ryker şi angajat/şantajat de către extrem de bogatul şi aproape-nemuritorul magnat Laurens Bancroft să investigheze recenta moarte a acestuia, eveniment clasificat de poliţie drept sinucidere. Revenirea la viaţa organică a lui Takeshi Kovacs se produce în Bay City (corespondentul San Francisco-ului de azi), la ani lumină distanţă de ultima sa misiune, care s-a finalizat cu încarcerarea.

Originar dintr-o colonie numită Lumea lui Harlan, ex-Mesagerul Takeshi Kovacs are exerciţiul reîntrupărilor succesive, misiunile lui anterioare necesitând constant descărcarea conştiinţei sale în diferite corpuri din diferite lumi, operaţiune posibilă prin intermediul aşa-numitelor centre de download şi al transmisiei subspaţiale. Însă, dacă pentru un om obişnuit transferul într-un nou corp devine în mod inevitabil traumatic şi impune o perioadă de acomodare, pentru un Mesager procesul de adaptare este accelerat graţie unui antrenament mental riguros, a cărui eficienţă face din Corpul Mesagerilor o categorie exclusă de la orice funcţie guvernamentală. În pregătirea acestor forţe de elită se conjugă condiţionarea neurochimică, interfeţele cyborg, precum şi străvechile tehnici psihospirituale care îşi au originea în Orientul terestru „arhaic“. Toate acestea construiesc o entitate alertă, în care reacţiile primitive sunt convertite în impecabile tehnici evazioniste, o entitate cu un nivel ridicat de adaptabilitate, capabilă să absoarbă rapid toate datele unei noi experienţe, absorbţia reprezentând, de altfel, modul de operare fundamental al oricărui Mesager.

„Să te întorci din morţi poate fi dificil – ni se spune la începutul primei părţi a romanului – Corpul Mesagerilor te învaţă să te eliberezi înainte de stocare. Să te scufunzi în neutralitate şi să pluteşti. Aceasta e prima lecţie şi antrenorii o sădesc în tine din prima zi.“9Neutralitatea e facilitată de credinţa oarbă în eficienţa sistemului de justiţie, sintetizată în mantra „Nu-ţi fă griji, ei o să stocheze şi asta“10. Strict tehnic, procesul revenirii la viaţă pare a fi un simulacru al naşterii naturale, corpul de primire fiind imersat iniţial într-un rezervor umplut cu un substitut de lichid amniotic. Consecutiv trezirii în noul recipient, în corpul unei alte persoane, o etapă cu potenţial alienant îl reprezintă „stadiul oglindirii“, adică al confruntării reîntrupatului cu imaginea noului său chip, receptat iniţial ca pe o alteritate, ca pe ceva străin, ce aparţine unei personalităţi scindate: „În primele câteva momente vezi doar cum cineva te priveşte printr-o fereastră. Apoi, ca într-o modificare a focalizării, te simţi plutind repede în spatele măştii şi aderând pe interior cu un şoc aproape tactil. E ca şi cum cineva ar tăia un cordon ombilical, numai că, în loc să separe două persoane, diferenţa dintre ele este aceea care a avut de suferit şi acum te uiţi la reflectarea ta în oglindă“.11

În siajul acestei dedublări alienante primare se găseşte un fenomen numit respingere psihică integrală, sau fragmentare, manifestat prin senzaţia că un altul îţi locuieşte corpul, că persoana din oglindă este altcineva decât tine. Trauma reîntrupării poate fi cumplită, mai ales atunci când situaţia financiară a unei familii este precară sau când termenii ei de asigurări nu prevăd reîntruparea în corpuri similare cu cel iniţial. În acest fel, copiii se pot trezi reîntrupaţi în corpuri de bătrâni, iar adulţii în trupuri aparţinând celuilalt sex, recunoaşterea devenind extrem de dificilă, atât pentru cei întorşi din exilul „carbonului alterat“, cât şi pentru membrii familiilor din care ei provin.

Într-o societate polarizată, în care capitalul dictează termenii existenţei, nemurirea e posibilă, dar nu universal accesibilă. „Societatea este, a fost dintotdeauna şi va fi mereu – a spus Richard K. Morgan – o structură de exploatare şi oprimare a majorităţii de către o minoritate, prin intermediul unor sisteme de forţă politică dictate de o elită, impuse de brute, aflate în uniformă sau nu, susţinută de o ignoranţă voluntară şi de stupiditate din partea celor mulţi pe care se bazează sistemul“12. Perspectiva e calchiată pe marxism: de altfel, să nu uităm că un teoretician de orientare marxistă, Fredric Jameson, considera că cyberpunk-ul reprezintă „suprema expresie literară a postmodernismului, apoi a însuşi capitalismului din faza sa târzie“13.

Recenzând Carbon modificat pentru The Guardian, Jon Courtenay Grimwood14 a fost de părere că romanul lui Richard K. Morgan „se citeşte ca un roman hipermodern cu vampiri, de vreme ce eroul său se confruntă cu alianţa funestă a celor ne(doritori-de)moarte“[un(willing-to-be) dead]. Figura vampirică, a celui ce nu vrea să moară aparţine, în acest caz, grupului de elită al „matusalemicilor“, numiţi „Meths“ în versiunea engleză. Numele derivă din Vechiul Testament, unde Methusaleh, menţionat în Geneza, 5, 21-27 trăieşte 968 de ani, devenind ca atare imaginea standard a longevităţii. Transformat de Richard K. Morgan în categorie socială, Matusalem încorporează ideea longevităţii biblice, dar nu şi suprainstanţa ei divină. În vârstă de mai bine de trei secole, magnatul Laurens Bancroft beneficiază de o viaţă practic nelimitată, graţie stocului infinit de clone şi a unei stocări cibernetice speciale, al cărei program este administrat de un laborator specializat în întreţinerea vieţii Matusalemicilor. Legaţi esenţiali de exces, de nemăsură, Matusalemicii lui Richard K. Morgan încapsulează, de pildă, potenţialitatea proliferantă biblică (unii au zeci de progenituri), însă îşi datorează longevitatea accesului discreţionar la tehnologia reîntrupării şi unui profil psihologic capabil să suporte implicaţiile nemuririi.

În Carbon modificat, nemurirea e o chestiune de opţiuni şi de resurse fiindcă, de pildă, dacă mulţi oameni îşi pot permite o reîntrupare la sfârşitul vieţii, nu toţi dispun de fonduri pentru ameliorarea corpului lor sau pentru achiziţionarea unei clone. Consecinţa o reprezintă repetarea procesului de îmbătrânire, ceea ce, pe termen lung, îi descurajează pe mulţi să mai solicite un nou ciclu de întrupare. Moartea – sau mai degrabă stocarea voluntară, întreruptă doar de ocazionale sărbători familiale – devine astfel o opţiune motivată existenţial, nu religios. La celălalt pol al societăţii capitaliste, cei foarte bogaţi, ca matusalemicii, îşi asigură nu numai corpuri de schimb updatate, clone cultivate în laboratoare speciale, îmbunătăţite chimic şi stocate în seifuri speciale, ci şi un backup digital al conştiinţei şi al memoriei, ceea ce asigură nemurirea chiar şi atunci când stocarea lor e distrusă. Pentru o persoană normală, distrugerea acestui cip cortical înseamnă moarte reală, opusă celei virtuale, însă pentru un Matusalemic întregul regim existenţial şi digital contribuie la amânarea indefinită a morţii reale, ceea ce apropie entitatea creată de Richard K. Morgan de paradigma vampirică.

Fireşte, întrebarea este ce se întâmplă atunci când moartea încetează să mai constituie un prag, datorită tehnologiilor de reîntrupare. Un posibil răspuns vine din partea lui Kristin Ortega, locotenent la Divizia Vătămări Organice, versiunea adaptată a criminalisticii actuale: „Dacă trăieşti atât de mult, încep să ţi se întâmple anumite lucruri. Ajungi să crezi că eşti Dumnezeu. Dintr-o dată, oamenii mici, de treizeci, poate patruzeci de ani, nu prea mai au importanţă. Tu ai văzut societăţi întregi ridicându-se şi decăzând, şi începi să te simţi în afara tuturor acestor lucruri, nimic nu mai contează cu adevărat pentru tine. Şi poate începi să-i striveşti pe oamenii ăştia ca pe păpădii, dacă ajung sub picioarele tale.“15.

Comparaţia imediată în interiorul universului imaginat de Richard K. Morgan îi apropie pe Matusalemici de IA, amândouă categoriile împărtăşind aceeaşi distanţare discreţionară în raport cu umanitatea. Reflectând asupra conduitei şi a destinului acestei elite, Quell Falconer, instanţa înţeleaptă ale cărei lecţii traversează reflexiv întregul roman, scrie: „Ei sunt ceea ce cândva consideram zei, agenţi mitici ai destinului, inevitabili aşa cum Moartea, acel biet ţăran muncitor, aplecat peste coasa lui, nu mai este. Biata Moarte, nu mai e un adversar pe măsură pentru atotputernicele tehnologii ale depozitării de date pe carbonul modificat şi a recuperării lor. Cândva trăiam terorizaţi de sosirea ei.“16. Dar, poate cea mai clară proclamare a divinităţii Matusalemicilor îi aparţine lui Laurens Bancroft, în versiunea realizată de Netflix: „Dumnezeu este mort! Noi i-am luat locul“17. Resortul fundamental al acestui crez nihilist ţine de surmontarea morţii, a marelui egalizator, responsabil de stăvilirea manifestării „celui mai întunecat înger al naturii noastre“.

Note

1  Apud: Maria Beville, Gothic-postmodernism. Voicing the Terrors of Postmodernity, Rodopi, Amsterdam-New-York, 2009, p. 7

2  Ibid., p. 8

3  Ibid., p. 16 [tr.n.]

4  Apud., Ibid., p. 60 [tr.n.]

5  Catherine Spooner, Gothic in the Twentieth Century, in The Routledge Companion to Gothic, ed. by Catherine Spooner and Emma McEvoy, Routledge, London – New-York, 2007, p. 38 [tr.n.]

6  C. Jodey Castricano, If a Building Is a Sentence, So Is a Body. Kathy Acker and the Postcolonial Gothic, in American Gothic. New Interventions in a National Narrative, ed. by Robert K. Martin and Eric Savoy, University of Iowa Press, Iowa City, 1998, p. 204

7  https://ipfs.io/ipfs/QmXoypizjW3WknFiJnKLwHCnL72vedxjQkDDP1mXWo6uco/wiki/Cyberpunk.html

8  http://www.saxonbullock.com/2014/04/never-mind-the-cyberpunks-an-interview-with-richard-morgan-2002/[tr.n.]

9  Richard K. Morgan, Carbon modificat, tr. de Roxana Brînceanu, Tritonic, Bucureşti, 2008, p. 13

10 Ibid., p. 13

11 Ibid., p. 18

12 http://www.saxonbullock.com/2014/04/never-mind-the-cyberpunks-an-interview-with-richard-morgan-2002/[tr.n.]

13 https://web.archive.org/web/20150402124654/http://fa.mayfirst.org/articles/Jameson_Postmodernism__cultural_logic_late_capitalism.pdf[tr.n.]

14 https://www.theguardian.com/books/2002/may/11/sciencefictionfantasyandhorror[tr.n.]

15 Richard K. Morgan, Carbon modificat, ed. cit., p. 87

16 Ibid., p. 401-402

17 Altered Carbon, Netflix, 2017 [tr.n.]