a25

Mircea Moţ

Semnificaţiile unui loc liber

Atunci când nu scrie poezie, Viorel Mureşan comentează cu multă fineţe cărţi, de poezie mai ales, dar şi de critică literară şi publicistică, ori scrie eseuri în care demersul interpretativ, trădând la modul creator opera, mizează vizibil pe complicitatea acestuia cu textul literar. Din acest punct de vedere, Viorel Mureşan are modele celebre, dacă ne gândim la Gheorghe Grigurcu, care a scris exclusiv despre poezie şi eseu, ori la regretatul Petru Poantă, care îşi dedica strălucitul comentariu critic  cărţilor de poezie, rămânând, poate, cel mai avizat critic al modalităţilor lirice contemporane, dar nu numai. L-aş mai aminti şi pe Gelu Ionescu, şi pentru sinceritatea cu care mărturisea că nu scrie despre poezie, deoarece „nu asta e… meseria mea“.

Recentul volum al lui Viorel Mureşan (Loc liber, Zalău: Caiete Silvane, 2018) pare să fie, după cum autorul însuşi lasă de altfel să se înţeleagă, o invitaţie la un „divan al artelor“. Un tablou al lui Van Gogh îl determină pe autor să propună pentru volumul său de „anodine exerciţii critice“ titlul Loc liber ca o sugestivă „chemare la o ceremonie a minţii, de genul dialog, lectură, urmărirea unui spectacol sau un simplu taifas“. Prefaţa volumului, în care Viorel Mureşan îşi prezintă opţiunea pentru un anumit tip de lectură, se intitulează şi ea Loc liber . „Cercul luminos al veiozei mele, de cititor, scrie Viorel Mureşan, se intersectează cu cercul altei lămpi, a celui ce scrie cartea“. Formularea conţine sugestii pentru lectura  unui critic pentru care, după cum însuşi mărturiseşte, „scrisul a fost inventat ca să putem conversa cu cel absent“. Identificarea pe care o presupune punctul unde se intersectează cele două cercuri devine un „loc liber“ care-l aşteaptă pe comentator să transcrie aventura întâlnirii sale cu opera:  „Punctul unde cele două cercuri se întretaie, acela e un loc liber pentru visare şi meditaţie (s.n.). În sfârşit, locul liber ar fi pentru Viorel Mureşan timpul lecturii, care legitimează în ultimă instanţă opera, mai exact „răstimpul cât o carte se află în mâinile mele şi sub ochii mei, în vederea unui exerciţiu critic“.

Volumul are trei secţiuni, Loc liber, secţiune rezervată comentării unor cărţi de poezie, urmată de Locul sigiliului, ultima parte a cărţii, Trei capricii, cuprinzând trei subtile eseuri despre Caragiale, Eminescu şi Coşbuc.

Selecţia operată de Viorel Mureşan nu exclude o anumită afinitate cu autorii comentaţi, dar, mai ales, opţiunea valorică a criticului. Viorel Mureşan se referă în Loc liber la poeţi şi critici de a căror valoare nu se îndoieşte şi care nu mai trebuie susţinută, lăsând loc unui comentariu critic ce se derulează senin şi calm, trădând de multe ori plăcerea libertăţii creatoare a criticului.

Criticul porneşte întotdeauna la drum metodic, fără de grabă, dar cu un scop atent urmărit, luând în considerare în primul rând titlul volumului, fiindcă intuieşte că acesta îi poate asigura accesul la universul autorului respectiv. La George Achim reţine „acest titlu, având o vagă sarcină culinară, din care se degajă rafinament şi un semn al apropierii de lumea cu cele mai vii antene sinestezice“, iar atunci când scrie despre Andrei Bodiu, lui Viorel Mureşan nu poate să-i scape ceea ce se află dincolo de titlu, acel univers „transfigurat“ al poetului din Braşov: „În spatele unui titlu neutru, exprimat printr-un număr (e deja o poziţionare vizavi de realitate), se poate ascunde universul transfigurat al lui Andrei Bodiu, încă din primul poem, care îi trasează frontierele, lărgite, după aceea cu urgenţa unor «aici» şi «acum», repetate obsesiv“. Nu trece cu vederea nici absenţa titlurilor, prilej pentru a-şi plasa comentariul într-un alt context: „La următorul volum, Poezii patriotice (1995), aş remarca mai întâi absenţa titlurilor. Aceasta ţine de opţiune poetică, precum la Marina Ţvetaeva sau, în literatura noastă actuală, la Aurel Pantea“. Absenţa titlului este motivată convingător, poezia comentată confirmând intuiţiile criticului. Această lipsă a titlurilor este, la acelaşi Andrei Bodiu, „o formă de a accentua nuanţa cenuşie a realităţii, de trimitere a cititorului în derizoriu. Sau mijlocirea unui contact mai direct, mai brutal, cu un real netrecut prin filtrul atenuant al unui titlu“. Din perspectiva acestor titluri, repere ale demersului critic, Viorel Mureşan se dovedeşte un analist riguros şi exact, nu lipsit însă de plăcerea speculativă: „Titlurile din Studii pe viaţă şi pe moarte (2000) pot părea puţin «căutate». Termenul «studii» e întrebuinţat aici cu înţelesul pe care i-l atribuie plasticienii: acela de schiţă. el se corelează cu ceea ce tinde să devină o metodă în numeroase poeme (…). Datarea ca titlu e un ecou al stabilirii acelor «aici» şi «acum» pentru a jalona viaţa individuală şi socială încă din primul poem. Pe de altă parte, procedeul are rolul de a mări distanţa faţă de estetismul poetic pur, atribuind titlului calităţi diaristice“.

Între recenzie şi comentariu, Viorel Mureşan este atent la teme şi motive, bine valorificate de criticul dispus să le perceapă dintr-o altă perspectivă: „Dacă, statistic, nu ne poate scăpa apropierea poetului de experienţele imagistice, un imagism recuperator (Pillat, Voronca, Fundoianu), tematic se desenează un «portrait d’une femme» poate că tocmai pe urmele lui Ezra Pound“.

Criticul este deosebit de sensibil la o serie de „imagini intensive“, din jurul unor simboluri, şi când spun aceasta am în vedere faptul că Viorel Mureşan este cât se poate de atent la exploatarea semnificaţiilor simbolice ale textului. În cazul poeziei lui Gheorghe Grigurcu, Viorel Mureşan urmăreşte „imagini intensive, plăsmuite în jurul unor simboluri recurente“, declanşând un autentic spectacol din abordarea „iconografiei animaliere“ din poezia autorului.

Capabil să surprindă exact specificul unui autor, Viorel Mureşan deschide paranteze convingătoare, lăsându-se de multe ori în voia criticii stilistice, concretizate de fiecare dată prin admirabile comentarii pe text. El reţine, de asemenea, afinităţile autorului comentat, pe care îl raportează la repere literare semnificative, caută cu înfrigurare în volumele de poezie „arte poetice“, se opreşte asupra unei poezii emblematice, pe care o solicită necruţător, bănuind că ea este semnificativă  pentru demersul poetului.

Deosebit de incitantă mi se pare ultima secţiune a volumului, Trei capricii, în care Viorel Mureşan citeşte mari scriitori clasici. Scriind despre Călin (file din poveste), criticul se foloseşte de sugestiile unui Huizinga, rezultând o nouă şi convingătoare lectură a textului eminescian („întreaga privelişte a nunţii gâzelor poate că nu e decât amintirea nehotărâtă a unei scene văzute de copil în poiana unde a crescut“). De reţinut este şi eseul despre Caragiale, unde capacitatea interpretativă a lui Viorel Mureşan are în atenţie prezenţa demonică a copilului din proza celui pe care Călinescu îl încadra într-o familie de spirite ce ţine de o tristeţe veselă. Viorel Mureşan exploatează atent detalii, valorificându-le convingător pe parcursul unei lecturi a close reading care se derulează absolut spectaculos: esenţa personajului Goe (un ego) este dedusă din amănunte, peste care se trece în general destul de repede  la lectură: copilul este un egoist, care se consideră şi care este acceptat de cei din jurul său un centru al universului familial în primul rând. Nu la fel de convingătoare rămâne însă valorificarea claustrării „mititelului“ în compartimentul rezervat unei singure persoane. Constatarea că Goe este „încuiat“ nu înseamnă deloc că este limitat, încuiat la minte, ci că, închis în amintitul spaţiu, Goe este constipat pur şi simplu.

Titlul Loc liber implică o anumită generozitate şi ospitalitate a autorului, care îi aşteaptă pe alţi poeţi şi critici pentru a-i citi şi pentru a-şi spune părerea despre ei. Fiindcă părerea lui Viorel Mureşan contează cu adevărat!