a21

Gheorghe Schwartz

Unde ne aflăm

Astăzi, după o sută de ani de la proiectul sincronist şi universalist al celor doi filosofi, Lucian Blaga şi D.D. Roşca, putem să facem bilanţul şi să evaluăm dimensiunea şi starea culturii noastre. Întrebările sunt:

Ce credeţi că s-a realizat din proiectul celor doi filosofi?
Ce nu s-a realizat din această făgăduială măreaţă – şi de ce?
Mai suntem astăzi o cultură mică?

Simplul fapt că se pun aceste întrebări – şi nu numai în Ancheta Apostrof – denotă un început de trezire din tabu-urile închistatului nostru festivism.

Din proiectul celor doi filosofi s-a realizat o cunoaştere mai largă a modelelor şi tendinţelor din cultura mondială. Cu întârziere, măcar parţial, dar s-a realizat. Ceea ce nu este puţin lucru! Bogăţia apariţiilor editoriale, internetul, libera circulaţie ne-a făcut şi pe noi receptori a ceea ce se creează, a ceea ce se caută în lume. Ceea ce nu este puţin lucru, doar că, pe lângă o multiculturalitate activă, există şi o multiculturalitate pasivă. Deocamdată, nu prin ceea ce am putea oferi noi, ci prin ceea ce oferim noi, în ciuda entuziasmului din relatările de acasă, nu am devenit participanţi reali la proiectul universalist sperat. Reuşitele – câte sunt – ţin de miracolul unor iniţiative private.
Ceea ce nu s-a realizat din speranţele celor doi este participarea activă la concertul universal. Noi am rămas, aşa cum am spus, doar în locurile rezervate publicului. Pentru a deveni participanţi activi, penetrarea dintr-o parte în cealaltă are nevoie de anumite condiţii: în primul rând, cunoaşterea codului de comunicare (cunoaşterea şi înţelegerea similară a mesajelor, a vehiculului lingvistic în cazul scrierilor); tot în primul rând, condiţii compatibile ale nivelului de educaţie (civică, etică, estetică, informaţională); tot în primul rând, libertăţile de informare şi de proprie expresie; şi nu în ultimul rând, transportatorii (traducătorii, criticii specializaţi, agenţii literari şi agenţii celorlalţi creatori autori şi interpreţi), „intermediarii“, cum îi numeşte Paul van Tieghem. „Printre modalităţile schimburilor literare dintre două naţiuni, trebuie să plasăm la loc de frunteintermediarii, care au uşurat difuzarea într-o ţară şi adoptarea de către o literatură a unor lucrări, idei şi forme aparţinând unei literaturi străine. Putem denumi acest gen de studii mesologie“. (Din l. greacă,ce este la mijloc.) Printre aceşti intermediari, van Tieghem delimitează indivizii, mediile sociale, saloanele literare, textele de critică, ziarele şi revistele, traducerile şi traducătorii şi le analizează contribuţia (Paul van Tieghem, Literatura comparată, Bucureşti: Editura pentru Literatură Universală, 1966, p. 132 ş.u.). La noi, o parte dintre „intermediari“ există, însă lipsesc două categorii, poate cele mai importante, deşi neamintite de van Tieghem: este vorba despre criteriile exportului de cultură românească şi despre agentul specializat (literar, muzical etc.). Fără aceşti doi „intermediari“, cultura română se păstrează tot la nivelul unei multiculturalităţi pasive, întrucât ceea ce exportăm noi din punct de vedere cultural încă se mai bazează pe ierarhii aberante, pe interese de grup, pe un program cultural al instituţiilor oficiale specializate, moştenit din arhaicul nostru balcanism. Spre deosebire de munca agenţilor interesaţi de câştigul venit din cerere, tehnocraţii sunt interesaţi de relaţii personale, neaducătoare de câştig nici material şi nici de prestigiu. Pe lângă aceste vechi năravuri cvasioficiale, adevăratele succese – cele reale – nu se realizează la noi decât prin relaţii personale. Astfel, astăzi, România nu are încă nici pe departe un prestigiu suficient pentru a putea impune singură un nume. Şi oficialii nici nu ştiu cum şi nici nu par interesaţi de acest lucru.
Da, astăzi mai suntem priviţi ca reprezentanţi ai unei culturi exotice. Suntem repetenţi lamesologie, motivele sunt cele expuse puţin mai sus, iar consecinţele ne arată unde ne aflăm cu adevărat. Din imitaţii nu se poate ieşi din pluton, iar când se merge doar pe tradiţii, oricât de strălucite, pe cumetrii şi pe evitarea stricării jocurilor impuse de orgoliile momentului, totul se reduce doar la aplauzele care se aud… numai acasă.

Voi încheia tot cu un citat din Lucian Blaga: „Matricea stilistică colaborează la definirea unui popor tot aşa de mult ca sângele şi graiul. Ea poate să crească sau să scadă, dar când se stinge, se stinge şi poporul.“

De luat aminte!