a2

Ilie Stepan

Interviu realizat de Mircea Mihăieş

(fragment)

Dialogul de mai jos este un fragment dintr-o discuţie amplă (şi încă în curs de realizare) cu muzicianul Ilie Stepan, ghitaristul, compozitorul şi liderul formaţiei Pro Musica. Sunt pagini dedicate copilăriei, aşa cum era trăită în România începutului de ani ’60 într-un oraş din vestul ţării. Ne-am propus să surprindem atmosfera, aspiraţiile, tonul şi sensibilitatea unei epoci intrate în uitare – şi poate în desuetudine. Ele sunt iremediabil inactuale, învăluite în ceaţa acrişor-nostalgică a trecutului retrăit însă cu exuberanţă şi candoare autoironică (M.M.).

Mircea Mihăieş: Aşadar, ne aflăm în partea de Timişoară în care ai copilărit. În Piaţa Plevnei. Evocăm anii primei tale copilării petrecute în acest perimetru. Până acum, ai vorbit despre activităţi paşnice. Dar nu se poate să nu fi existat şi lucruri mai dure.

Ilie Stepan: Evident! Foarte aproape de locul unde ne aflăm este sala „Lira.“ Actuala Casă de Cultură a Municipiului. Pe vremuri, acolo era cinematograful „Tineretului“. Distanţă de vreo cinci sute de metri: o stradă, Piaţa Maria şi apoi imediat „Lira“. În cinematograful ăsta, ca şi în celălalt, din Piaţa Bălcescu, cinema „Victoria“, rulau tot felul de filme istorice, cu scene de luptă, cu organizări de trupe: Elena din Troia, Căderea Imperiului roman, Spartacus, ceva mai târziu Dacii… Apoi filmele cu indieni, seria Winnetou, cu Old Shatterhand… Ei bine, organizarea noastră, a copiilor din Piaţa Plevnei, era inspirată de ceea ce vedeam în acele filme, cu ierarhii, grade şi funcţii. Era, dacă vrei, o organizare de tip para-militar. Găşti erau peste tot: în parcul Doja Mare, la cinematograful Tineretului. Dar noi aveam probleme mai ales cu cei din Doja Mare. Când aflam că se joacă în parc, năvăleam peste ei! Îi atacam cu bulgări de cărbune, cu tot ce aveam la îndemână.

1. M.:Se ajungea la bătaie propriu-zisă, la încleştare fizică?
2. S.: Nu chiar cu pumnii. Mai mult, picioare în fund, palme după cap – cu toate că eram în teritoriul lor. De obicei, făceam o incursiune de pedepsire. Era scurtă, dura maximum zece minute: pac, pac, pac!
3. M.:Care e explicaţia acestei violenţe exercitate cu atâta uşurinţă?
4. S.: Este perioada noastră pre-creştină! Nu eram, cum se spune, duşi la biserică. Şi atunci, fiecare individ care trecea prin parc ni se părea a fi un duşman. Bineînţeles, era vorba de copiii de vârsta noastră: „Ce caută aici? N-au voie să ne încalce teritoriul!“ Era ca în pre-creştinismul timpuriu: când îţi apărea un individ în faţă, trebuia să-l omori, pentru că altfel te omora el! Aşadar, primeam prin spionii noştri veşti grave. De pildă, că inamicii din Piaţa Doja vor să atace. Era vorba de o chestiune clasică: încercarea de a ocupa teritoriul „duşmanului“. Cum s-ar spune în limbajul politologic de azi, „rescrierea sau redesenarea zonelor de interese“. Trebuia să dai bir ca să poţi trece prin teritoriul inamic. Erau zone pe care le puteai străbate doar cu acceptul lor. Or, asta implica pentru noi o umilinţă insuportabilă.
5. M.:Vorbim, aşadar, de bătălii adevărate, de înfruntări bazate pe strategii bine gândite. Ce arme foloseaţi?
6. S.: Strategiile erau inspirate din filmele văzute şi din cărţile citite. Armele? În primul rând, toţi aveam pe cap coifuri, confecţionate din cutii de carton gros. Cutii de macaroane! Erau aproape la fel de dure ca lemnul. Aveau orificii în dreptul ochilor şi se întindeau până pe piept. Aşadar, erau şi un fel de armuri. Aveam şi cotiere, şi platoşe. Totul confecţionat artizanal. Apoi, armele de atac: săbii, suliţe, praştii. Şi arcuri, dar mai puţine. Dacă războiul începea în perioada în care lumea se aproviziona cu cărbuni pentru iarnă, era dezastru: oamenii rămâneau fără combustibil! Bilele acelea deveneau bombe şi grenade zburătoare. Nu explodau, dar pocneau bine! Cei mari se băteau şi cu pumnii. Au văzut însă într-un film un lucru interesant. Şi anume, în situaţii speciale, nu se mai înfruntau armatele, ci fiecare grupare îşi desemna un reprezentant. Iar aceia se luptau în numele întregii grupări. Trupele erau aliniate faţă în faţă şi după discuţii îndelungate între emisari şi mediatori se stabileau luptătorii ambelor părţi. Îmi amintesc de o astfel de bătălie, sau de duel, care s-a desfăşurat exact unde se află acum sculptura cu fântână. Pe vremea aceea, nu era nimic construit, era doar iarbă. Noi stăteam aliniaţi de partea străzii noastre, Caraiman. Oponenţii, dincolo, spre strada Braşov. Ne aliniasem pe vârste. În faţă stăteau cei mici, ăia cu mucii la nas. Urmam noi, iar în spate, în ordinea crescătoare a vârstei, cei de paisprezece, cincisprezece ani. Căpeteniile, cei de şaisprezece-şaptesprezece ani, încheiau formaţiunea militară. Deci, erau vreo cinci straturi de vârste.
7. M.:La şaisprezece-şaptesprezece ani, băieţii încă se jucau în parc de-a războinicii?!
8. S.: Bineînţeles! Ei mai trăgeau şi din ţigară, iar unii, rar, sărutau şi câte o fată. Dar să fim bine înţeleşi: nu se putea vorbi de emanciparea de azi! Era o împărţire, ca să nu zic segregaţie, destul de clară, pe sexe. Când ajungeai cu o fată la cinema şi când reuşeai s-o „mozoleşti“, cum se spunea, s-o „pipăi“ ori chiar s-o săruţi, păi, asta eranec plus ultra, rupere! O săptămână trăiai numai din senzaţiile pe care le înmagazinai. Unii, mai precoci, aveau problema cu „coptura“, cu acumularea lichidului seminal. Dar în niciun caz nu se punea problema să mergi „până la capăt“ cu o fată. Erau cazuri rarisime. Deci, băieţii ăştia de vârstă aproape adultă erau acolo. Ei stabileau strategiile, conduceau bătăliile. Cu vremea, dispăreau dintre noi. Mulţi mergeau la şcolile profesionale sau chiar munceau. În schimb, cei din liceu rămâneau cu noi. Ei erau „strategii“. Cei care munceau, nu mai aveau timp de joacă. Conducerea era colectivă. N-am avut vreun rege sau împărat, care să decidă. Aveam mai mulţi şefi care luau hotărâri, trei sau patru. Pe unul îl chema Pupu, pe altul Uţu. Uţu trebuie să fi avut optsprezece ani. Trăgea de mic cu praştia şi nimerea vrabia de la patruzeci de metri. N-ai văzut aşa ceva! Era fantastic!
9. M.:Şi ce-a făcut acest Uţu în viaţă?
10. S.: Tot aşa, puţin pe la închisoare, la Popa Şapcă, puţină căinţă, puţină pocăinţă. Nu erau oameni răi. Se înhăitau însă cu tot felul de găşti, chiar şi după vârsta copilăriei. Nu i-a părăsit spiritul parcului. Îşi purtau copilăria cu ei. Atât doar că au schimbat lucrurile nevinovate cu lucruri vinovate.
11. M.:Ceea ce înseamnă că „spiritul parcului“ era dinamic, chiar agresiv, violent. Lucrurile care ţineau de o anumită vârstă, la ei au durat toată viaţa. Au rămas într-un fel de stare de infantilitate.
12. S.: Da. În naivitatea lor, „au pus botul“ la tot felul de „şmenuri“ şi afaceri necurate. I-au „găbjit“ şi i-au dus şi la „mititica“ – dacă-mi dai voie să folosesc limbajul interlopilor. Uţu avea un frate vitreg. El era român, dar fratele, născut dintr-o relaţie a mamei lui cu un ungur, se numea Paly. Un drac. Ăla a fost un drac. Ne bătea şi pe noi şi trebuiau să intervină cei mari ca să ne scape de violenţa lui. Ei bine, acest frate vitreg al lui Uţu a fost cel ales să se lupte cu cel desemnat de banda din Parcul Doja, unul Cocoşatu’. Care chiar era cocoşat, bietul. Era mic, negricios. Îl vedeam pe la serile de dans de la „Ada Marinescu“, unde făcea legea.
13. M.:Ce însemna „Ada Marinescu“?
14. S.: Un club unde se dansa. Numele venea de la o comunistă ilegalistă, pare-mi-se executată pentru activităţi de sabotaj. Era chimistă şi făcea parte dintr-un grup condus de un comunist francez, Panet. Fabricau explozibil. Deci, o „revoluţionară“ comunistă, ca Ocsko Terezia, după care s-a dat numele clubului. Clădirea se află undeva pe lângă Sári Néni, stabilimentul binecunoscut din zona străzilor Romulus, Corbului. Şi acum, bătaia dintre Paly şi Cocoşatu’. La un semnal, a început încleştarea. Nu a durat, ca în basme, trei zile şi trei nopţi, dar a durat destul. A fost cu de toate: şi cu pumni, şi cu trântă, şi cu prins de picioare, şi cu băgat degete în ochi, şi cu aruncat cu noroi, cu mers în patru labe şi cu strategii. Astăzi aş spune că lupta a durat douăzeci şi cinci de minute. Enorm! Atunci mi se părea că durează la infinit. Până la urmă, într-o încordare supremă, Paly l-a băgat pe Cocoşat, la propriu, cu cocoaşa în nămol. Violenţa stupidă a copilăriei! Zăcea în iarba slinoasă cu picioruşele mişcându-i-se în aer, până au venit ai lui, l-au curăţat şi l-au scos de pe terenul de luptă. I-am lăsat să plece (aşa văzusem în filme!) şi după ce am rămas singuri au început uralele. Urlete, suliţe şi coifuri aruncate în aer, hohote de râs. Ne lipseau doar fotografii. Eroul nostru, Paly, trebuia imortalizat, dar n-a venit niciun paparazzo s-o facă!

Să-ţi mai spun ceva despre stilul relaţiilor dintre membrii grupului. Pe ridicătura dinspre casa mea, se adunau cei mari. Unul sau altul dintre ei îţi făcea un semn să te apropii: „Băi, Ilie, ia aici un leu şi adu-mi ţigări!“ Ăsta era Uţu. Altul dădea cincizeci de bani, altul doi lei. Iar tu trebuia să ştii ce ţigări fumează fiecare. El nu-ţi spunea ce trebuie să-i aduci. Era datoria ta să ştii. Dacă întrebai ce fumează, erai luat la rost şi primeai şi picioare în fund: „Cum, mă, nu ştii ce fumez eu?!“. Unul fuma „Mărăşeşti“ fără filtru. De un leu primeai un snop. Altul, „Naţionale“. Astea erau mai ieftine, aşa că de cincizeci de bani primeai tot un snop. Altul fuma „Select“, care erau mai scumpe.

1. M.:Din acelea fumam şi eu! Erau într-un pachet plat, cartonat. Fratele meu fuma „Aroma“, care erau mai parfumate. Cele mai ieftine (şi mai urît mirositoare) erau „Plugarul“. Ceea ce spunea ceva despre aliatul „clasei muncitoare“, despre importanţa pe care le-o dădeau cei care preluaseră puterea: dispreţ total.
2. S.: Da, „Plugarul“ erau gradul zero. Eu am mai prins ultimul stoc, după care le-au scos şi cele mai ieftine au devenit „Naţionalele“. Tutungeria era la colţ, lângă monumentul din Piaţa Maria. Cumpărai ţigările şi le duceai imediat comandanţilor care le aşteptau tacticoşi. Pe de altă parte, dacă te vedeau că veneai trist, ciufulit, cu hainele în neorânduială sau cu vânătăi, te întrebau imediat ce s-a întâmplat cu tine. Nu se punea problema să plângi, ci să raportezi: „M-a bătut cutare, de pe strada Braşov.“ Ei ascultau, spuneau OK – de fapt, nu, spuneau „Bine“, pentru că încă nu năvăliseră filmele americane. Rulau mai mult pelicule ruseşti şi franţuzeşti. Pe strada Braşov era un „cuib“ care se mai revolta, dar pe care o expediţie scurtă îl punea la punct. Nici ei, nici banda de la cinema Tineretului nu prea contau. O expediţie „de pedepsire“ dura cam o jumătate de oră. Maximum o jumătate de oră – cu drum cu tot şi cu ce se putea lua de acolo ca „pradă de război“. Deci, cei mari luptau pentru tine: mergeau imediat şi-l pedepseau pe cel care te bătuse. A fost o şcoală a vieţii. Nu o formă de a fi slugarnic, ci de a-ţi cunoaşte limitele. Sau, cum spuneam atunci, „lungul nasului“. Aflai că deasupra ta se află mereu altcineva, dar şi că tu erai deasupra cuiva. Că poţi fi pedepsit, dar poţi fi şi apărat. Eu mă gândesc cu plăcere la tot ce s-a întâmplat în acea perioadă a vieţii şi nu cred că a dăunat cu nimic educaţiei mele, în ciuda unor episoade crude, violente ori nedrepte.
3. M.:Noi trăim astăzi într-o lume a corectitudinii politice, unde lucrurile despre care am vorbit sunt automat condamnate. Suntem vîrîţi în anumite scheme comportamentale care, au decis unii, trebuie urmate la literă. Din nefericire, viaţa reală nu prea ţine cont de astfel de reguli. Mai mult, ele nici nu sunt impuse întregii planete, ci unui portret-robot construit cu atenţie: omului alb, creştin (eventual evreu), „exploatator“ şi „colonizator“ prin definiţie. Suprematistul, cum e numit cu un cuvânt care se bucură de mare trecere în lumea activiştilor noii ideologii extremiste. Dar viaţa e dură, e violentă, e plină de neprevăzut. Şi, în general, cum spunea Rimbaud în faimosulUn anotimp în infern, „viaţa e absentă“ (cu varianta lui Milan Kundera, „viaţa e în altă parte“). Or, experienţele pe care le-ai povestit arată că ele te-au pregătit pentru viaţa reală, nu pentru una convenţională. Voi eraţi „băieţii răi“. Poate reuşesc să aflu de la tine, pe parcursul acestor discuţii, cum aţi devenit „băieţii buni“! Cum s-a trecut de la viaţa „naturală“, dinamică, violentă chiar, la o existenţă care pretinde reflexivitate, calm şi consecvenţă.
4. S.: Ne vom ocupa, evident, şi de lucrurile pe care le menţionezi. Dar aş vrea să completez puţin lista celor care locuiau în Piaţa Plevnei sau în jurul ei. Chiar vizavi de locul unde ne aflăm acum locuia, cu Gelu Şfaiţer în casă, Silviu Râmneanţu. Era, de departe, cel mai bun la jocuri sportive. Excela la fotbal. Era cu un an mai mic decât mine şi cei mari se băteau să-l aibă în echipă. Ulterior, a şi jucat la Poli. În casa din stânga, lipită de casa mea, care era, cum spuneam, pe strada Caraiman, chiar în cvartalul numit Piaţa Plevnei, stătea Costi Lighezan. El avea cele mai multe plăci. Faimoasele L.P.-uri care au revenit acum la modă. Dar, mai ales, discuri de unică folosinţă, care se vindeau împreună cu revistele sârbeşti. La el am ascultat primele cântece de The Beatles, „Lady Madonna“, „Ob-La-Di Ob-La-Da“ sau „Hey, Jude“. Plăcile aveau forma unui pătrat şi erau foarte subţiri şi elastice. Normal, din cauza uzurii, piesele se auzeau mai rău ca la Radio Europa Liberă, unde emisiunile erau bruiate. Dar nu conta – pentru că aveau mii de ore de audiţie! Erau şi discuri normale, pe care le punea mai rar, şi pe care le sorbeam ca pe o slujbă religioasă. Costi avea sursele lui. Din păcate, a prins valul nimicitor al celor daţi afară din serviciu pe la patruzeci şi cinci de ani. Vârstă la care, se spune, nu te mai angajează nimeni. Societatea asta de tranziţie are acei zece ani cumpliţi, până spre pensie, când eşti practic abandonat. L-am întâlnit în ultimii ani de câteva ori şi mi s-a rupt inima. N-am putut să fac pentru el cât aş fi vrut.

M.M.: Lucrurile se defăşurau în România comunistă, pe palierul acesta, asemănător cu situaţii din Occident. Am citit recent cartea lui Keith Richards, Life, chitaristul celebrilor The Rolling Stones, şi dificultăţile lor de a-şi procura muzica preferată erau la fel de mari. Erau fani al blues-ului cântat la Chicago. Prietenia cu Mick Jagger s-a născut din faptul că acesta avea acces – cum zici tu, „avea sursele lui“ – la discurile lui Willie Dixon, Muddy Waters, Bo Diddley şi ceilalţi. Le primea din America – aceasta fiind o muzică foarte specială: nu ascultau blues în general, Delta blues, sau Dixie blues sau blues-ul din New York, ci blues-ul din Chicago. Aşa s-a cimentat o prietenie! Dar hai să vorbim şi despre absenţe, nu doar despre prezenţe. De pildă, despre fete.

1. S.: Fetele nu existau în viaţa noastră. Nu se jucau cu noi. Le vedeam uneori trecând prin parc, dar nu interacţionam în niciun fel. Erau din altă dimensiune. Crede-mă!
2. M.:Te cred, dar trebuie să-ţi fi rămas în minte un nume-două!
3. S.: Erau surorile Perneş. Foarte drăguţe, amândouă. Erau mai mari decât mine. Uneia îi făcea curte chiar Nicu Covaci. Pe cealaltă a curtat-o, o perioadă, Doru Castravete (actorul de azi, Eugen Titz-Iosif). Dar fetele nu se amestecau cu noi. Noi eram un fel de enclavă. Normal, existau şi persoane mature, existau şi vecini, dar nici noi, nici băieţii mai mari, care erau şefii noştri, nu prea interacţionam cu lumea dinafara parcului. Nicu Covaci, de pildă, era de vârsta lui Uţu sau Pupu. Dar Nicu evolua pe alte coordonate. El cânta la ghitară pe lângă terasa Flora, pe băncile din parc, unde avea propriul lui grup de fani şi fane. Era deja acolo un alt spirit, de Woodstock. Noi, la o distanţă de doar vreo două sute de metri, încă eram în perioada medievală! Aveam scuturi şi suliţe, câştigam şi pierdeam bătălii. Cuceream redute şi abandonam teritorii, luam sau eram luaţi prizonieri. Cam aici rămăsesem, cu conducătorii noştri cu tot! Iar fetele erau, evident, mult mai atrase de zona cealaltă. Pentru noi – eram şi eu un soldat disciplinat! – Flora nu prezenta mare interes, pentru că nu aveam cu cine să ne batem. Ce expediţie militară să faci acolo, când ăia stăteau pe bănci şi cântau?! Noi aveam treabă cu cei activi pe câmpul de bătălie! Dincolo mergeau şi surorile Perneş. Pe cele de vârsta mea nici nu le observam şi, prin urmare, nu le ţin minte deloc, deloc! Regret, chiar nu pot să spun nimic despre ele, deşi cu siguranţă au existat!
4. M.:Da, o medievalitate în toată regula! Îmi şi imaginez că eraţi un fel de războinici-călugări!
5. S.: În mic, în foarte mic!