a19

Dan Gulea

Sentimentul…

Sentimentul marginalităţii, de la care porneşte ancheta dvs., este compensat, în discursul public, de o serie de naraţiuni paradigmatice despre „vom fi iară şi ce am fost, şi mai mult decât atât“; cunoscutele cuvinte ale lui Iorga, rostite în Iaşul refugiului, la finele lui 1916, pot fi considerate premisele unui discurs triumfalist-naţionalist care a predominat în acest ultim secol: excepţionalism, autenticitate, unicitate – concepte ce au explodat în perioada statului national-legionar, la care au pus umărul ideologii naţionalişti; set de marote caracteristic discursului naţional-comunist, deopotrivă, urmărit în prelungirile lui postsocialiste, din epoca tranziţiei noastre. Exemple: statuia lui Decebal de la Porţile-de-Fier a fost inaugurată în 2004; lucrarea lui Nicolae Densusianu, de la 1912, despre imperiul (traco-)dacilor, este reeditată tocmai în anii 1980, anii în care istoria începea cu Burebista şi se termina cu konducătorul de atunci.

Un discurs întrerupt de scurte epoci de „normalitate“, în care este acceptat (uneori şi audiat) şi un alt discurs, al categoriilor fără voce – categorii diverse, identificate de-a lungul acestui secol românesc, categorii care nu au fost reprezentate în acest concept de România Mare: de pildă, femeile vor avea drept de vot nu în 1923, ci undeva după epoca interbelică. Sau evenimente conexe lui 1918, precum 13 decembrie. Şi lista minorităţilor ar putea continua.

România Mare, Europa Mare, Cultura Mare – setul la care se raportează discursul oficial, ignorând o serie de date istorice, politice şi sociale. Războiul cel Mare se termină prin 1919, graniţele noastre sunt fixate undeva după 1 decembrie 1918 – Versailles, Trianon consemnează aceste lucruri; România Mare sau glorificarea războiului, fără de care naţionalismul nu se justifică – în primul rând faţă de sine.

Şi în această expandare a românităţii (într-o epocă a mondializării) se regăsesc deopotrivă mărturii ale universalităţii precum continuitatea exilului (de la cel economic de la începutul secolului XX, la cel politic de la jumătatea secolului trecut şi iar la cel economic, de astăzi), excepţionalismul său (studiu de caz: premiile Nobel şi cultura română) sau eurocentrismul.

Cât despre locul culturii noastre într-un clasament sau într-o paradigmă, el se poate cuantifica prin studii de sociologie literară; cel puţin din acest punct de vedere este evident că una dintre cele mai faste perioade este cea actuală.

Dacă (mai) suntem (sau am fost) o „cultură mică“? Imaginea ne este dată, fără îndoială, de felul în care acceptăm discursurile concurente universalismului sau excepţionalismului românesc, de felul în care putem asculta şi vocea raţiunii ce se împotriveşte (glorificării) războiului. Momentul 1918 ne arată că, în fond, celebrăm un secol de România Mare (nu de românitate), un secol de la un anumit moment istoric, tocmai într-o perioadă în care construcţiile naţional-herderiene încep să fie repuse, din ce în ce mai mult, în discuţie.

Bucuria acestui Centenar este tocmai o evaluare critică a discursurilor despre Unire, despre noi şi imaginile noastre. Cât de pregătiţi suntem să auzim şi celelalte voci?