a18

Alexandra Medaru

Marea Unire şi cultura veşnicei influenţe

În 1918, Primul Război Mondial se îndrepta către sfârşit, iar Transilvania încă aparţinea Imperiului Austro-Ungar, chinuit de acţiunea din ce în ce mai puternică a mişcărilor naţionale.

Drept urmare, împăratul Carol I de Habsburg face public un manifest (Către popoarele mele credincioase) în care menţionează posibila federalizare a imperiului, prin crearea a şase regate independente: austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez şi ucrainian.

Despre naţiunea română nu se arată nimic, după cum însuşi Lucian Blaga afirma în Hronicul şi cîntecul vîrstelor, marele filosof român crezând cu tărie că Transilvania va fi a noastră, scăpată din ocolul vulturului heraldic.

Alături de colegul şi prietenul D.D. Roşca, pleacă de la Viena (unde studiau) spre ţară. Ajung la Sebeş la 1 noiembrie 1918, iar o lună mai târziu Lucian Blaga porneşte către Alba Iulia cu o mie de săteni din Lancrăm. Acolo, Blaga simte ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv, având mai târziu sentimentul că fuseseră puse temeiurile unui alt Timp.

Pentru îndeplinirea crezurilor lor, Lucian Blaga şi D.D. Roşca făgăduiesc să stea cât mai mult în Occident, în cetăţile de mare cultură, pentru a se întoarce în patrie «deplin formaţi», încât să scoată cultura română din retardare şi provincialism şi să o proiecteze pe cerul valoric al universalităţii (De la Junimea la Noica: Studii de cultură românească, Marta Petreu, 2011). Fapt vădit că cei doi filosofi considerau cultura română una de mici dimensiuni, dar sperau ca prin influenţa culturilor mari să existe o transformare a acesteia.

Spre deosebire de cei doi, George Enescu, Emil Cioran sau Eugène Ionesco iau drumul Parisului şi nu se vor mai întoarce, iar astăzi sunt recunoscuţi ca mari personalităţi ale culturii franceze şi universale, originea română fiind de cele mai multe ori ignorată.

Decizia de a părăsi ţara nu le poate fi imputată. Instaurarea regimului comunist ne rupe de marile culturi europene (exceptând-o pe cea rusă). Cultura suferă prin cenzură, chiar Lucian Blaga (nominalizat în 1956 la Premiul Nobel pentru Literatură) fiind unul dintre oponenţii comunismului, este demis din funcţia de profesor universitar în 1948, interzicându-i-se, de asemenea, să publice pentru o perioadă noi volume.

Mai mult, privind la zilele noastre, fenomenul abandonării ţării a căpătat amploare nu doar la nivel cultural, ci şi în alte domenii. Elitele pleacă la studii în străinătate (datorită unor sisteme educaţionale, sociale, culturale, politice murdărite, în special, de corupţie) şi, în cele mai multe cazuri, nu se mai întorc. Rămân în ţară generaţii tinere care nu îşi mai cunosc strămoşii culturali, iar câteva exemple sunt grăitoare în acest sens.

Piaţa de carte din România însumează aproximativ 60 de milioane de euro, fiind în 2017 cea mai mică din Europa, iar analfabetismul funcţional este de 40% (în 2018). Cu asemenea statistici, cum să formăm oameni de cultură, oameni care să fie recunoscuţi la nivel local înainte de a căpăta recunoaşterea universală?

Este adevărat că avem un Mircea Cărtărescu în literatură (nominalizat de câteva ori la Premiul Nobel pentru Literatură) sau un Cristian Mungiu în cinematografie (premiat la Cannes cu Palme d’Or). Însă pentru a fi o mare cultură nu ne putem rezuma la realizările celor puţini. Pentru a fi o mare cultură trebuie să rezolvăm problemele existente în sistem.

La nivelul literaturii, de exemplu, promovarea autorilor autohtoni este aproape inexistentă, iar cititorii aud mai degrabă de scriitori străini precum Chuck Palahniuk, George R.R. Martin sau Stephen King. Nici cinematografia românească nu o duce prea bine, iar acelaşi fenomen este întâlnit şi în alte arii ale domeniului cultural de unde, din când în când, mai răsare câte un nume, care va fi recunoscut internaţional, dar despre care până atunci mai ştiau doar câţiva, animale rare dintr-o grădină zoologică tot mai plină de maimuţe.

Marea problemă este lipsa investiţiilor, în educaţie şi apoi în cultură care trebuie să iasă din conul de umbră în care s-a aflat dintotdeauna: dacii au fost asimilaţi de romani; apoi spaţiul românesc s-a aflat sub diverse influenţe – otomană, austro-ungară, rusească, iar, mai nou, americană.

Poate aceasta este meteahna noastră: să rămânem mereu o cultură a veşnicei influenţe, o cultură mică, din care doar câteva nume, ieşite din zona culturală autohtonă, să răsune…