a17

Oliviu Crâznic

Un ideal fragmentat şi o speranţă vie

Fără dubiu, în perioada interbelică, literatura română (şi, odată cu aceasta, întreaga noastră cultură – nu ne vom opri însă asupra altor arte ori asupra ştiinţei, ar fi necesară o prezentare mult prea amplă)s-a adaptat perfect la cultura europeană, fără a îşi pierde, însă, specificul naţional.

Astfel, dincolo de operele cu problematică românească (e.g. Răscoala – Liviu Rebreanu), s-au preluat şi transpus pe plan naţional, de către cei mai importanţi scriitori ai noştri, teme, motive, decoruri ori personaje, tehnici literare tipice literaturii europene (ori universale, chiar). A se vedea, în acest sens, proza scurtă „de orori şi mistere“ a lui Vasile Voiculescu (e.g. Schimnicul), romanul spiritual-exotic Adam şi Eva al lui Liviu Rebreanu, opera macabră (Domnişoara Christina) sau, dimpotrivă, romanţioasă (Maitreyi) a lui Mircea Eliade, cea istorică (Zodia Cancerului) ori doar legendară (Măria Sa, puiul pădurii) a lui Mihail Sadoveanu, creaţiile lui Cezar Petrescu din ciclul Fantasticului interior, lirica decadentistă a lui George Bacovia sau cea expresionistă a lui Lucian Blaga ş.a.m.d.

Din nefericire, „Epoca de Aur“ a frânat semnificativ acest proces de armonizare, permiţând literaturii doar o dezvoltare segmentată (vizibilă şi în arta cinematografică, unde putem identifica, în mare, o dezvoltare punctuală a aceloraşi direcţii – cele mai puţin sensibile, cele mai puţin probabil a naşte îngrijorări ideologice).

Literatura fantastică a suferit, în această perioadă, un adevărat proces denigrator şi descurajant, fiind etichetată drept „naivă“ ori „pentru copii“ – „uitându-se“ faptul că este, în realitate, chiar literatura lui Shakespeare şi a atâtor titani culturali.

Îi putem totuşi considera scriitori europeni/universali, adaptaţi deci la cultura mondială, atât din punct de vedere al stilului individual, cât şi din punct de vedere al subiectelor abordate, pe Eugen Barbu (Princepele, Săptămâna nebunilor), pe unii autori de ficţiune criminalistică (Vintilă Corbul*, cu al său roman Cenuşă şi orhidee la New York – scris în colaborare cu Eugen Burada – ori Leonida Neamţu, cu a sa proză scurtă de gen), de aventuri (Radu Tudoran, Toate pânzele sus!, Ioan Popper, Taina albă, romanele „western“ ale lui Nicolae Frânculescu etc.) ori ştiinţifico-fantastică (atunci când izbutesc, nu fără efort, să se rupă de proletcultismul care domina această specie literară: Vladimir Colin, Babel; George Anania, Test de fiabilitate), umoristică (Eduard Jurist, Subiecte de conversaţie) ori pentru copii (Constantin Chiriţă, Cireşarii)– şi pe autorii din aria speculativismului ştiinţific (Horia Matei, Enigmele Terrei; Dan Apostol, Deocamdată… enigme) ori a literaturii ştiinţifice, în general (Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei; Paul Ştefănescu, În slujba vieţii şi a adevărului).

În sfârşit, după Revoluţia din 1989, literatura română capătă un pronunţat caracter cosmopolito-postmodernist – printre numeroase pastişe, nenumăraţi epigoni şi destule „experimente“ literare regăsindu-se, din fericire, şi opere cu şanse reale de a pătrunde şi de a rămâne în istoria literaturii universale.

Momentan, trebuie să o spunem, majoritatea acestora din urmă (dacă nu cumva chiar toate…) cad testul pieţei – nu din lipsa valorii, ci din cauza faptului că beneficiază (din partea editorilor, dar şi din partea mass-mediei) de o promovare cu caracter, să îi spunem(cu tristă ironie), „slab până la moderat“.

Sperăm, însă, că vor trece al doilea test esenţial pentru orice capodoperă – testul timpului.

Astfel, dacă opere precum romanul medical al lui Sebastian A. Corn – Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine, ştiinţifico-fantasticul parapsihologic (cu influenţe „bio“ şi „eco“) scris de Ana-Maria Negrilă – Împăratul gheţurilor, ori oniricul cronoscopic al Ioanei Pârvulescu– Viaţa începe vineri (iată, cu titlu de exemplu, trei creaţii remarcabile ale literaturii de astăzi, pe viitorul cărora se poate, cu adevărat, „paria“) vor mai fi publicate, citite şi apreciate în a doua jumătate a secolului al XXI-lea, atunci abia vom putea declara, cu mâna pe inimă, că idealul universalismului cultural, propus de filosofii Lucian Blaga şi D.D. Roşca în 1918, era în anul 2018 un ideal împlinit.

Până atunci, putem doar spera şi putem să credem.

* NB: Vintilă Corbul este, probabil, mai cunoscut pentru câteva romane istorice pe care şi-a pus semnătura: Căderea Constantinopolelui, Roxelana şi Soliman ş.a. Dar unele probleme cât se poate de serioase – deranjantă şi nepotrivită neverosimilitate cu rol propagandistic, alunecări nenecesare în senzaţionalism ieftin etc. – împiedică aceste romane, în opinia noastră, să îşi atingă potenţialul din punct de vedere al valorii literare, în ciuda succesului de piaţă indiscutabil. În schimb, Cenuşă şi orhidee la New York (dezvoltat din mai scurta proză Moarte şi portocale la Palermo, care avea să constituie, ulterior, prima parte a romanului), deşi privit mai degrabă ca literatură „uşurică“, zugrăveşte, în fapt, foarte realist (naturalist chiar), un tablou cât se poate de important din istoria judiciară a Europei şi a Statelor Unite ale Americii: viaţa interlopă în sânul Mafiei italiene din vremea familiei Genovese, văzută prin ochii unui român. Conform prezentării publicate pe www.cartile-adevarul.com, volumul a avut un uriaş succes în ceea ce priveşte vânzările şi nu a fost deloc bine văzut de către regimul comunist, din cauza faptului că descria, într-un mod atrăgător, societatea capitalistă.