a15

Iulian Boldea

Nevoia de sincronism

Dacă nu ar fi existat deceniile de propagandă şi de ideologie comunistă, cultura românească ar fi avut şansa să devină, în ultima sută de ani, o cultură a dialogului cu valorile europene, o cultură mult mai dinamică şi mult mai cunoscută în exterior. Identitatea culturii româneşti ar fi fost, în aceste condiţii, mai proeminentă, mai bine pusă în valoare. În condiţiile erei postmoderne, a evului media în care trăim, cu globalizarea ce induce o presiune tot mai mare asupra identitarului social, cultural şi istoric românesc, ne putem întreba, în mod legitim, ce şanse mai are o cultură de dimensiunile culturii române să emită o voce puternică în ansamblul culturilor europene. Răspunsul/ diagnosticul, oricât de optimişti ne-am arăta, nu poate fi decât rezervat.

Evoluţia culturii române în ultima sută de ani respectă, în general, reprezentările canonice ale criticii lovinesciene, prin cele trei concepte majore (sincronism, autonomia esteticului, mutaţia valorilor estetice), asimilate în perioada interbelică, infirmate de limitările proletcultismului, resuscitate de neomodernismul anilor ’60, relativizate de articulările conceptuale postmoderne. Evoluţiile, regresul, subminările şi emergenţele canonice sunt, toate, determinate de o tendinţă de sincronizare pe care cultura şi literatura română a manifestat-o mereu, într-un ritm variabil, în ciuda vicisitudinilor istoriei.

În secolul XX, cultura românească a cunoscut numeroase metamorfoze, mutaţii, relativizări, dar şi frustrări, complexe şi iluzionări. Autorii canonici, cu toate accidentele de ritm ale contextului istoric, au rămas aceiaşi (Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu, în domeniul poeziei, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Marin Preda, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Mircea Cărtărescu, în sfera prozei, E. Lovinescu, Tudor Vianu, G. Călinescu, I. Negoiţescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Virgil Nemoianu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, în sfera eseisticii şi criticii literare). Europenismul culturii româneşti a fost, s-a spus, pe bună dreptate, pus în penumbră de deceniile de dictatură a ideologiei comuniste. Dialogul culturii noastre cu valorile europene, firav cum este sau cum a fost, e o constantă ce nu poate fi neglijată, aşa cum nici dialogul cu tradiţia şi cu rădăcinile etnice nu poate fi ignorat. De fapt, pulsul culturii româneşti din acest veac ce s-a scurs între Marea Unire şi anul în care scriem acum e ritmat de nevoia de sincronism şi de recursul la arhetipul istoric naţional.

Captivă în cămaşa de forţă a ideologiei comuniste, cultura noastră nu a avut şansa unei dezvoltări fireşti, legitime şi organice. Cu sincope, aproximaţii valorice, încorsetări ideologice, tatonări şi relativizări, cultura românească a ratat şansa de a avea o configuraţie de talie europeană. Starea de involuţie, anomaliile de funcţionare culturală, hiatusul valoric, toate acestea au condus la o ruptură cu tradiţia marii culturi interbelice. Desigur, anii ’60-’70 au fost ilustrativi pentru o relativă liberalizare culturală, ce a condus la realizări estetice notabile. În literatură s-a experimentat fantezismul, onirismul, ludicul şi livrescul, iar în anii ’80 literatura s-a întors spre cotidian, spre paradigmele şi dimensiunile postmodernismului, cu tot ceea ce implică acestea (timbru parodic şi ironic al scriiturii, experimentalism, rupturi şi inovaţii discursive etc.). Există, cum observă Eugen Negrici, un contrast vădit între evoluţia sinuoasă, sincopată, dezarticulată adesea a literaturii române a secolului XX, şi imaginile asupra acestei literaturi proiectate de  critici şi istorici literari, imagini adesea schematice, neverosimile sau artificiale: „În loc să creăm un instrument nou, adaptat unei literaturi interesante tocmai prin netipicitate, ne-am grăbit şi ne-am străduit să-i inventăm acesteia o procesualitate artistică fără sincope, pe potriva schemelor perceptive şi a dialecticii evolutive a celor patru-cinci istorii literare europene familiare elitei intelectuale autohtone“.

Evident, după 1990, când limitările şi zăgazurile de orice fel s-au destrămat, cultura românească a avut şansa unei renaşteri, cea la care au visat cei doi filosofi (Blaga şi D.D. Roşca). Dar a avut şi neşansa intrării într-un context al globalizării, al relativizărilor postmodernismului şi al supremaţiei noilor tehnologii online. Cât de mult a profitat cultura românească de azi de această şansă a libertăţii, a eliberării de orice restricţii sau zăgazuri, este încă greu de stabilit.