2018/n6/a11

Trecătoarea

Oliviu Crâznic

Ar fi trebuit, da, să fie simplu. Şi, într-un fel, a şi fost. Ce poate fi mai simplu decât faptul că se întorceau de fiecare dată?… Aceiaşi, la fel. Desigur, arătau mai rău în fiecare noapte, dar nu erau greu de învins. Eram mai bine antrenaţi, mai capabili. Pierdeam, în general, câte doi oameni, cel mult trei pe atac, înainte ca ei să moară cu toţii.

Păcat că uciderea lor nu folosea la nimic.

Doi oameni pe noapte nu e mult, nu e. Dar dacă pierzi doi oameni în fiecare noapte, mai devreme sau mai târziu vei rămâne singur, nu-i aşa?…

Singur în Trecătoarea lui Zalmoxis.

Prima zi a fost cea mai uşoară. A fost de altfel şi ziua în care i-am auzit numele.

Treizeci şi şase de oameni eram, şi dacii erau numai doisprezece. Ne aşteptau pe culme, între pietre, şi în spatele unor trunchiuri căzute de copaci, convinşi că odată intraţi în Trecătoare vom ajunge la mâna lor, căci ştiau să tragă cu arcul. Erau arcaşi iscusiţi, ce e drept, şi prima săgeată se înfipse direct în ochiul lui Elva. Numai că noi ştiam că ne aşteaptă, şi ştiam că era o capcană, pentru că Trecătoarea exact a asta arăta. Aşa că doar douăzeci dintre noi am intrat între pereţii înguşti de stâncă, apăraţi de zale şi scuturi, şi ceilalţi s-au căţărat aşa cum fuseseră învăţaţi pe pereţi, sub comanda credinciosului Bassus. Poate că nu trăiserăm noi în munţi, dar legiunile noastre trecuseră deja prin ţări destule. Şi nu ne-a fost greu să cădem în spatele dacilor şi să îi azvârlim de pe stânci, smulgându-le sicile din mână şi străpungându-i cu spadele noastre, în vreme ce ei credeau că săgeţile ne vor veni de hac.

În acea zi nu l-am pierdut decât pe Elva.

Atacul nostru a fost scurt şi brutal, aşa cum plănuiseră şi ei să fie al lor. Trupurile lor zdrobite zăceau acum la picioarele noastre în râpă, în vreme ce oamenii lui Bassus coborau, ştergând săbiile spălate în sânge. Barbarii erau urâţi şi murdari, bărboşi şi cu pletele încâlcite, îndesaţi şi îmbrăcaţi sărăcăcios şi erau, mai cu seamă, toţi morţi, în afară de unul. Şi acela se uita la noi şi ochii îi erau precum cei ai lumii lui Pluto, şi un firicel de sânge cald i se scurse din gură când şopti către noi:

– Zalmoxis.

Ne-am privit nedumeriţi, dar şi nepăsători deopotrivă, iar dacul deja murise. Un fel de zeu al lor, a spus Varro, iar noi ştiam că Jupiter şi Marte ar fi strivit sub călcâi orice zeu ar fi îndrăznit să ne stea împotrivă. Aşa că am pornit mai departe prin Trecătoare, străbătând-o, convinşi că nu putea fi foarte lungă, atâta timp cât pe nici o hartă ea nu exista.

Şi totuşi noaptea ne-a găsit tot în râpă.

Eram acum îngrijoraţi, da, eram cu toţii. Era probabil să aibă loc un alt atac, şi poate acum vor fi mai mulţi, şi vor şti că putem şi noi să ne căţărăm pe pietre. Ascultam atenţi şi păşeam atenţi şi atacul a venit, tot de sus şi tot de la doisprezece daci, şi au murit acum Ahala şi Sertorius. Şi a mai murit şi Carbo, spre dimineaţă, din cauza rănilor pe care le primise. Iar barbarii arătau atât de rău, încât m-am gândit că oamenii mei erau furioşi şi depăşiseră puţin măsura când uciseseră. Douăsprezece cadavre noi erau acum la picioarele noastre, douăsprezece, da.

Dar erau, într-adevăr, noi?…

Varro şi Bassus au remarcat primii, când striveau în sandale furioşi steagul penibil cu capul de lup, maimuţăreală a lupoaicei noastre. Şi apoi s-au oprit amândoi şi au început să şuşotească, şi feţele lor nu arătau bine şi au venit la mine şovăitori. I-am ascultat neîncrezător, convins că erau sub influenţa evenimentelor, dar ei au insistat şi mi-au arătat câteva cadavre. Erau toate într-o stare deplorabilă, şi unele răni păreau închise şi vechi.

Iar unul dintre morţi era fără îndoială cel care spusese Zalmoxis.

Am fi putut, desigur, să ne întoarcem. Am fi putut să vedem ce se întâmplase cu dacii pe care îi lăsaserăm în urmă, dar asta însemna să mai rămânem în Trecătoare încă o zi, şi nu voiam. Am decis să plecăm imediat înainte. Dacul acela supravieţuise cumva, şi îi condusese pe ceilalţi către noi.

Dar de ce fuseseră tot doisprezece?…

Noaptea se scurse şi ziua veni, dar oamenii mei erau acum mohorâţi şi nervoşi. Iar Trecătoarea mergea mai departe în munte, şi seara sosea şi ea nu se termina încă. Deja ştiam că vom fi atacaţi şi că ne vor ataca tot doisprezece.

Şi ştiam, cumva, că printre ei va fi şi dacul mort.

Şi ştiam, cumva, că de fapt erau morţi cu toţii.

Cum de permiseseră asta zeii, cum de lucra Pluto astfel, şi încă împotriva fiilor Romei?… Noi nu ştiam. Dar în noaptea aceea am pierdut doi oameni înainte să îi ucidem pe toţi, şi acum era absolut clar că erau aceiaşi de noaptea trecută.

A patra zi am decis să ne întoarcem, pentru că Trecătoarea nu se mai termina.

Şi după patru zile de mers înapoi, patru zile în care am pierdut doi sau trei oameni pe noapte, patru zile în care niciun cadavru din cele lăsate în urmă nu ne-a întâmpinat altfel decât de pe culme şi trăgând cu arcul în noi, am ajuns la locul unde ar fi trebuit să înceapă Trecătoarea.

Dar Trecătoarea continua.

Am vrut apoi să escaladăm pereţii şi să ieşim pe lateral, dar după culmile greu de urcat nu era decât o altă Trecătoare, şi în aceea am pierdut de asemenea doi oameni în noaptea dintâi şi trei în noaptea a doua.

…Şi singur, da, singur în ziua cea gri umblu acum, şi mai mult mă împleticesc căci sunt acoperit de sânge. Bassus a murit noaptea trecută, şi era ultimul meu om, şi acum rătăcesc în neştire prin miile de nesfârşite trecători, aşteptând noaptea pentru a-l întâlni pe Zalmoxis.