Întîmplări cu Apostrof
(1)
Marta Petreu
Au fost destule, multe epice, multe vesele, în cei 28 de ani împliniţi de cînd fac revista – pentru că, iată, sîntem, revista şi cu mine, în anul al douăzeci şi nouălea. Şi spun: „revista şi cu mine“ nu din trufie, ci doar fiindcă din formula de început numai revista şi cu mine am rămas, echipele redacţionale au fost mereu altele, mulţi oameni din redacţie, adică administratori, corectori, redactori (de pildă Virgil Leon, Dora Pavel, Ovidiu Pecican, alţii) au plecat şi s-au întors şi iarăşi au plecat etc., etc., după cum le-a fost cheful.
Da, la Apostrof, în atîta amar de vreme au fost destule întîmplări, de tot felul, vesele să le numesc.
După ce a înfiinţat revista, în aprilie 1990, Mircea Dinescu, în marea lui candoare şi bunătate, ne-a spus s-o facem în sediul clujean al scriitorilor. La Asociaţie, aşa se numea pe atunci. Cred că ăsta a fost – pe lîngă altele, probabil multe – motivul pentru care scriitorii clujeni ne-au privit ca pe un corp străin. Ne-am instalat noi la Asociaţie, avînd în fiecare zi grijă să ne strîngem hîrţoagele şi să lăsăm ordine după noi. Spaţiu era destul, adică tot atîta ca acum, în 2018, cînd în acelaşi loc s-au făcut alegerile.
Şi de-aici, de la Asociaţia Scriitorilor, a fost revista evacuată pentru prima oară. De către scriitori, desigur.
Întîi ne-au dat afară pe termen scurt, experimental cum ar veni – pentru o zi sau două, nu-mi mai aduc bine aminte – pe motivul, fireşte întemeiat, că au o întrunire, aceea de înfiinţare a „Asociaţiei Lucian Blaga“, unde, de asemenea fireşte, oamenii din redacţia Apostrof-ului nu aveau ce căuta. Apoi au făcut treaba temeinic şi ne-au dat afară de tot şi pentru totdeauna – iar eu nădăjduiesc că, spre binele ei, revista n-o să se întoarcă acolo niciodată. Era în anul revoluţionar 1990 şi aş îndrăzni să spun că scriitorii clujeni au fost şi ei în ton cu vremea, şi-au făcut şi ei revoluţia lor intraspecifică – una contra veneticilor.
*
Al doilea sediu redacţional a fost pe Bulevardul Eroilor la numărul 2. În fundul curţii, pe dreapta, în două încăperi prăfuite şi coşcovite, care pe vremea răposatului regim au ţinut de UTC, dar cu bune sobe de teracotă. Sau aşa ceva. Cînd am ajuns noi acolo, camerele nu mai fuseseră folosite cine ştie de cînd, poate chiar de dinainte de revoluţie, aşa că am intrat în împărăţia păianjenilor şi-a muştelor mari, moarte, presărate ca piperul peste maldăre de hîrtii rupte şi vălătuci de murdărie străveche. L-am curăţat cu mîinile mele, geamurile erau mari, am avut ce freca. Iar cu ajutorul lui Ion Vartic, pe-atunci secretar de stat la Ministerul Culturii, am reuşit să obţin chiar şi repartiţia de spaţiu pe numele revistei. Am stat în cele două încăperi vreme îndelungată, din vara lui 1990 pînă în vara lui 1993, asistînd la naşterea Caritasului la numai trei sau patru uşi de noi. Poate că ăsta a fost norocul şi salvarea revistei: într-o zi, Virgil Leon, redactor la Apostrof, a fost lovit de inspiraţie şi ne-a propus să cotizăm cu toţii de-o „depunere“. Ceea ce-am şi făcut. Iar la termen, am împărţit banii pe din două: jumătate pentru revistă, jumătate pentru redactori, în aşa fel încît fiecare să-şi recupereze împrumutul şi chiar să iasă cu o mică dobîndă… Cu banii proprii a făcut fiecare ce-a vrut. Banii revistei i-am înmulţit şi tot înmulţit la jocul piramidal al lui Stoica, iar curînd, cînd Uniunea Scriitorilor a intrat în incapacitate de plată şi ne-a lăsat nu numai fără salarii, ci şi fără bani de tipografie, revista Apostrof deţinea bani proprii de la Caritas, nu mulţi, dar destui pentru un număr sau două şi pentru vreo două salarii pentru oamenii din redacţie. În plus, începuserăm să scoatem cărţi, în ideea – sublimă, în naivitatea ei – de-a finanţa revista şi salariile din vînzarea lor…
Cam în faza asta eram cînd a venit a doua evacuare.