2018/n5/a8

Coeziunea docilă şi ţapii ispăşitori

Vladimir Tismăneanu

Întreaga moştenire a scepticismului raţionalist vestic a fost respinsă de leninism în favoarea luminii ideologice emanate de la Kremlin. Epoca raţiunii avea să culmineze astfel cu îngheţatul univers al terorii raţionalizate. Fiinţa umană – total ignorată la nivelul discursului filosofic – a fost într-un final anihilată ca entitate în vortexul marilor epurări. Istoricul Jochen Hellbeck, în analizele sale asupra jurnalelor din perioada stalinistă, observa corect faptul că „ar fi fost de neconceput pentru individul care trăia în sistemul bolşevic să formuleze o noţiune de sine independent de programul promulgat de către statul bolşevic. Individul şi sistemul politic în care trăia nu pot fi văzute drept entităţi separate“. Aceste imagini sunt mai mult decât simple metafore, deoarece metaforele însele exprimă latura inefabilă a realităţii, iar ceea ce s-a întâmplat sub Stalin (şi în perioada de emulaţie a acestuia din Europa de Est) a avut un caracter dureros de vizibil şi imediat. Puţini pot nega astăzi faptul că stalinismul este antiteza moştenirii umaniste occidentale.

În acelaşi timp, François Furet şi Pierre Hassner sunt perfect îndreptăţiţi să accentueze natura leninismului ca patologie a universalismului – o eşuată sau deraiată (devoyé) progenitură a Iluminismului. Însă în mod evident, ar fi greşit să ne limităm doar la o condamnare etică. Dar ar fi cel puţin la fel de condamnabil să ignorăm implicaţiile morale ale stalinismului, ceea ce tânărul Lukács a numit „problema morală a bolşevismului“. Pentru înţelegerea marxismului în secolul XX este esenţial să percepem ambivalenţa personalităţilor, înfruntarea dintre idealuri înalte şi practicile palpabile, metodele pedagogiei diabolice a stalinismului. Evoluţia intelectuală a marxismului este povestea răzbunării Istoriei împotriva propriilor habotnici.

Pedagogia diabolică şi ilogica stalinismului îşi au originea în ceea ce sociologul Alvin Gouldner considera actul de „redefinire a compasiunii“, care a fost cauzat de „respingerea condiţiei umane în favoarea condiţiei istorice.“ Astfel, individul este proclamat drept omnipotent, dar identificarea abstractă a omului cu ideea de putere se realizează prin intermediul ideologiei. Gândirea critică devine potenţial subversivă (atât obiectiv, cât şi subiectiv) deoarece se contrapune, prin natura ei, mitului omogenităţii atât de drag ortodoxismului stalinist clasic. Acest tip de şamanism politic, practicat de aşa-zişi adversari ai oricărei forme de misticism, anihilează orice încercare de a rezista permanentului asalt al dogmei asupra minţii. Marxism-leninismul, numele de cod, de fapt, pentru ideologia nomenclaturii, a urmărit să domine atât sfera publică, cât şi pe cea privată. Omul, ca individ, dar şi ca citoyen, trebuia masificat. Cultul violenţei şi sacralizarea infailibilei linii a partidului au produs supuşii absoluţi, cei pentru care nicio crimă ordonată de la nivel înalt nu era nejustificabilă în perspectiva „luminoaselor zile de mâine“. „Torţionarii voluntari“ ai lui Stalin, la fel ca şi în cazul motivaţiilor ideologice ale unui Eichmann, de exemplu, au acţionat pe „fără judecată“ (thoughtlessness).

Un climat de frică endemică este necesar pentru menţinerea acestei „specii“ de monolitism. Gândirea stalinistă conspiraţionistă produce imaginea diabolică a trădătorului cu scopul de a cimenta o asemenea coeziune docilă. În cel mai propriu sens girardian, mecanismul ţapului ispăşitor hrăneşte utopia societăţii eliberate de exploatare, antagonism şi de imperativul necesităţii. Punctul de plecare al acestei violenţe colective, etatist încadrată, este maniheismul lui Lenin, voluntarist, sectar, combatant şi intransigent, esenţializat în hipnotica formulare Kto kogo (Care pe care).

Fenomenologia trădării la bolşevici

Cine sunt duşmanii? De unde vin? Care sunt scopurile lor? Funcţia Marii Terori, a proceselor spectacol, a fost exact aceea de a furniza răspunsuri la asemenea întrebări. Sarcinile trasate de către Stalin subordonaţilor săi în perioada valurilor de epurări au fost, în principal, acelea de menţinere a vigilenţei revoluţionare şi de întreţinere a psihozei generalizate. Nu se acceptă nicio fisură în scutul bolşevic; nu sunt tolerate îndoieli sau remuşcări, ele putând ascunde posibile planuri menite să submineze sistemul. Motivul fortăreţei asediate era proferat obsesiv: „fiind înconjuraţi de duşmani, supravieţuirea noastră depinde de menţinerea unităţii“. Disidenţa era percepută ca un atac împotriva avangardei revoluţionare. Astfel, opoziţia devenea păcat mortal, suspiciunea căpătând valoare de virtute absolută. Asumarea diferenţei echivalează cu oprobriul ostracizării. Ea reprezintă, însă, şi primul pas înspre emancipare, ceea ce Soljeniţîn a numit „autonomia spiritului“. În consecinţă, sârma ghimpată a gulagului sovietic este simbolul noii frontiere dintre victimele absolute şi complicii relativi ai răului în istorie.

Întreaga tragedie a comunismului este simbolizată de halucinanta pretenţie a unei minorităţi de a întruchipa o elită ale cărei scopuri utopice canonizează şi cele mai barbare metode ale sale. Acesta este fundamentul pentru negarea dreptului la viaţă al celor definiţi drept „paraziţi“, „microbi“ sau „pegra societăţii“. Concepţia, iniţial propusă de filosofii francezi, asupra omului ca mecanism şi-a găsit un sinistru ecou în tehnologia ubicuă a crimei împotriva tuturor categoriilor sociale. Marea Teroare a reprezentat apogeul utopismului radical, momentul în care nimic nu a mai putut opri sau rezista în faţa propagării perpetue a ticăloşiei. Igal Halfin descrie pertinent procesul prin care, odată cu ciclicele epurări din Uniunea Sovietică (care, embrionar şi programatic, au început încă din 1920), escatologia marxistă s-a transpus într-o demonologie care şi-a atins maturitatea discursiv-transformist-criminală odată cu ofensiva pentru realizarea socialismului într-o singură ţară, sub Stalin.

În aceşti ani, discursul public a fost saturat cu teribile spectre precum cele ale fracţionistului, oportunistului, spionului, sabotorului, agentului imperialismului şi alte ipostaze discursiv-simbolice ale „mârşăviei“ anti-bolşevice. Fondator al celebrei reviste „Partisan Review“, Philip Rahv oferă, într-un eseu din anii ’40, o utilă interpretare a resorturilor care au avut ca finalitate Marea Teroare: „acestea sunt procese asupra minţii şi spiritului uman… În Uniunea Sovietică, pentru prima oară în istorie, individul a fost privat de orice mijloc de rezistenţă. Autoritatea este monolitică: atribuţiile şi politica sunt nediferenţiate (property and politics are one). În aceste condiţii, devine imposibilă sfidarea partidului. Nu poate fi eludat. Nu numai întreaga viaţă este absorbită de acesta, el caută să şabloneze chipurile morţii.“ O adevărată fenomenologie a trădării ia naştere în procesul de justificare a masacrului societăţii, fiind, din păcate, generos reprodusă nu de puţini intelectuali care au acceptat acest morbid scenariu. Nostalgia sau speranţa pentru amăgitoare firimituri de moralitate în utopia comunistă, combinată cu exploatarea machiavelică a antifascismului, au dus la constantul eşec al multor intelectuali în a accepta sau recunoaşte caracterul criminal al experimentului sovietic.

Problema fundamentală a leninismului a fost (aşa cum au semnalat încă din 1918 Karl Kautsky şi Rosa Luxemburg) divinizarea de tip iacobin a scopului final, ceea ce a avut drept consecinţă apariţia unui univers amoral, în care cele mai abjecte crime au fost justificate prin prisma unui asimptotic viitor luminos. Iar în practică, punctul terminus a apărut drept eliminarea totală a politicii prin intermediul unui Partid care devenea „întruparea“ unei exterministe voinţe generale. Profitând de medierea mitului Partidului ca recipient al raţiunii în Istorie, leninismul a reuşit mai bine decât orice altă ideologie modernă să transforme un cult de factură gnostică într-un extraordinar instrument de auto-hipnoză politică. Militanţii leninişti din întreaga lume au crezut în mitul „partidului de tip nou“ cu o ardoare comparabilă doar cu cea a fanaticilor religiilor milenariste. Cheia atracţiei leninismului se află în complexul ideo-politic al partidului ca locus al raţiunii şi al cunoaşterii istorice.