2018/n4/a7

Pereţi (fragmente)

 

 

 

Alice Valeria Micu

 

 

 

*

Pereţii

vor dărui un trecut celui care

l-a pierdut şi un viitor celui care

nu-l mai visează.

 

 

Mirosul proaspăt de bărbat

îţi coboară în sânge îl face

să zbârnâie, vechi ceas deşteptător,

ca pe vremea când

erai cu trupul bântuit

de patimi necunoscute.

 

 

Mirosul acela de bărbat,

tandreţe şi testosteron

se învârte ca o morişcă în venele tale

ieşite prin piele.

 

 

Hei, nici pielea nu mai e

cum a fost, de prea multe ori

s-a încreţit de scârbă şi niciun parfum

de bărbat adevărat

pentru oboseala din oase.

 

 

Crezi pentru o clipă că viitorul

are un rost, că trecutul, ori unul din ele

mai are o noimă, că n-ai învăţat

prea târziu cum îţi trezeşte

instinctele de prădător, aroma de piele

zvâcnită a singurului bărbat care

ţi-a desenat cu buzele

o casă pe omoplatul stâng.

 

 

*

Haină de piatră

a sufletelor pierdute,

pe aici nu trăieşte şi n-a murit

nimeni.

 

 

Inima mea nu mai bate

de mult în piept. E acolo, în fiecare

perete,

multiplicată şi întreagă, soarbe

cadenţat

soare şi întuneric

soare şi întuneric

soare şi întuneric.

 

 

În ecoul dintre coaste arde

tămâia şi smirna, sfârâie

carnea în cutia de piatră.

 

 

*

 

 

Decât să blestemi la nesfârşit

întunericul dintre

pereţi,

mai bine sapă o groapă adâncă până

dai de tine!

 

 

Nici încredere în mine nu mai am,

căci nu ştiu cât sunt om şi cât

perete.

 

 

O, de-aş putea să dau morţii

nu carnea, ci piatra!

 

 

*

 

 

Tu nici când vii, nu vii de tot,

rămâne mereu ceva dincolo de

pereţi,

dincolo de cuvintele cu care-mi spui

că-mi laşi fructul copt pe ram,
că îl deguşti

cu gândul şi-l laşi celui care-l merită,

când ştii că nu există altcineva, că

piersicile, căpşunile şi toate fructele

zemoase ce substituie eufemistic arderea

din mine, nu se vor pârgui

decât cu preţul aspru al capitulării.

 

 

Tu nici nu ştii să vii de tot. Vine

îmbrăţişarea ta ca o moarte în somn,

când nu mai ai vreo oprelişte şi te reverşi

cu tot cu slăbiciuni, care

nici nu mai există,

cu tot cu trecut, care

se topeşte într-un prezent continuu,

cu tot firescul de-a ne spune

milioane de cuvinte în locul amorului

ce-ar inversa polii şi-ar prăbuşi

ziduri.

 

 

Dar cum să vii de tot

când vii? N-am supravieţui

cu toate vaietele înăbuşite dindărătul

pereţilor, cu tot ce n-ai putea să iei

cu tine şi-ai vrea.

 

 

N-am apuca să ridicăm între

pereţi

un adăpost şi ne-am trezi

în sufletele goale, că alte trupuri

ascunse prin var se vor desprinde

şi fără de veste vor construi

înlăuntrul cuvintelor noastre

o lume de acoperişuri şi podele.

 

 

Dar eu te-aştept să vii de tot,

să împletim un cub.

Nu ne vor servi

uşi ori ferestre, poduri şi pivniţe

vor fi detonate, nimic nu va exista

împrejur, doar abolirea cuvintelor

şi spaima de a fi.

 

 

*

 

Îndărătul

pereţilor

erau şiruri de bărbaţi ce şi-au lovit

în plângeri tăcute fruntea

iar şi iar şi încă o dată, pedepsind

creierul în interiorul căruia

nu şi-au găsit Dumnezeul,

ci doar o femeie fără căpătâi.

 

 

*

 

Perete

şi verb,

cu voi vorbesc!

 

 

Alungaţi-mă pentru totdeauna

din aerul acesta împuţit al vieţii mele!

Dai ocol molozului şi crezi

că ţie nu ţi se poate întâmpla. Naivule,

pui verbului botniţă şi crezi că aşa

ai scăpat.

 

 

Soarele nu va răsări niciodată

din tine şi nicio femeie nu va mătura

praful aşternut pe podele.

 

 

 

Verbul e doar crăpătura din zid, moartea

peretelui

din noi.

 

 

Nu singurătatea zidirii înlăuntrului tău,

piatră scrâşnită,

nu, dulce risipire!

 

 

O lume de zidari într-un singur

perete

prăbuşindu-se lent.

 

*

 

Cântă,

perete

pe cuiul

ce-nfipse

minciuna din urmă!

 

 

*

 

Stau în

pereţii

mei ca într-o ţară doi pe doi,

un rege singur şi bătrân

cu un popor de pietre.