2018/n4/a19

Efect de eliberare

Rodica Marian

Mai întâi, nu cred că există o meserie de scriitor, în sensul iniţierii ca act desăvârşit. Nu e „meserie“ fiindcă nu se poate învăţa, nici „fura“, dacă menirea scriitorului e adevărată, angajarea întru scris n-are de-a face cu „cărţile se scriu din cărţi“ ca finalitate, ci numai ca etapă obligatoriu necesară, cu oportunitatea de a fi depăşită. Există totuşi organizaţii de profesionişti, pe de o parte, şi, pe de altă parte, scriitori amatori, asociaţi ori nu. Calitatea scriitorilor subsumabili celor două grupări – mai mult sau mai puţin distincte – este îndeobşte diferită, dar nu întotdeauna validată axiologic din perspectiva istoriei, precum nici valorizarea socială în actualitate nu este ferită de a omologa figuri pasagere, tocmai fiindcă aceste personaje intră în „meseria“ de scriitori nemarcaţi de ceea ce Laura Poantă numea, în perspectivă psiho-medicală, corelaţia dintre ruminaţie şi depresie. Altfel spus, au succes adesea cei care sunt buni manageri (în alte părţi, sunt ajutaţi de agenţi literari), adică acei care nu sunt deloc afectaţi de vreo „inadecvare socială“ ori de neputinţa de a-şi rezolva problemele. În esenţă, eu cred că orice spirit creator este născut iar nu făcut, iar artiştii autentici, cei care-şi urmează vocaţia şi care sunt marcaţi de rostul lor – destin frămânat de simţiri augmentate – sunt singurii supuşi riscurilor stresului profesional. De fapt, chiar dacă nu practică artele sau scrisul, spiritele creatoare manifestă predispoziţia spre anxietate, sunt hiperanalitice, au tendinţa de a exacerba reverberaţiile propriilor suferinţe. În ceea ce priveşte posibila suprapunere între chemarea creatorului şi activitatea profesională, aceasta nu duce necesar la bunăstare materială, fiindcă o construcţie a succesului la scară mare implică mulţi factori extra-artistici.

În contextul actual şi aproape generalizat al societăţii de consum, valorile culturale sunt repudiate economic, într-un fel indirect, sau neglijate prin abandonarea interesului pentru valorile perene şi spirituale. Astfel, la noi, ca şi în alte părţi, nicio producţie artistică nu este prioritar încurajată în masă, ori excepţiile nu sunt reprezentative ca valoare intrinsecă, decât uneori. Nu sunt vremuri propice pentru creaţia care sondează adâncurile fiinţei şi ale sufletului.

Ideea (ajunsă o mică obsesie) de a scrie mi-a fost întâi o proiecţie a sinelui în gândurile = visurile mele adolescentine. Apoi, menirea de-a mă cunoaşte dinlăuntru şi a-mi explica setea de cunoaştere (ambele nu sunt proprii fiinţelor sociabile, deşi ca fire sunt foarte adaptabilă) s-a îngemănat cu nevoia scrisului, act pe care-l concepeam ca o stavilă în faţa disipării şi aplatizării, sub presiunea comunităţii, a felului meu aparte de a vedea lumea. De asemenea, o instinctivă apărare a sinelui am trăit-o într-o timpurie renunţare la scris, în sensul publicării, refuzând preţul duplicităţii.

În practica scrisului, „riscurile“ au aspecte paradoxale, mai exact spus contradictorii. Pentru mine, exerciţiul scrisului implică responsabilitate, perfecţionism, epuizare emoţională, căutări, reveniri, într-un cuvânt nişte chinuri, frământări şi nesiguranţe care toate sunt stresante. Pe de altă parte, simt în actul scrisului un efect de eliberare a neliniştii, a anxiozităţii, o salvare din prăpastia în care mă adânceşte conştiinţa că „suferinţa este temeiul vieţii“, dar şi temeiul creaţiei. Prin anii ’70, ani de mare restrişte existenţială pentru mine, notam într-un carneţel: „Nu refuza suferinţa (este o şansă unică pentru descoperirea de sine), dar nu încerca apoi să te înveleşti singur şi solemn în ea; e o obişnuinţă mântuitoare numai pentru orgoliul zidit în forme embrionare, fără orizont, fără rezonanţe“. E interesantă observaţia din final, pentru că nu eram încă atât de înţeleaptă, încât să-mi cenzurez vanitatea (nici nu aveam încă de ce să fiu mulţumită de mine, nici acum nu sunt sigură niciodată de valoarea reală a ceea ce fac, am mereu îndoieli)

Nu ştiu dacă e mai presus, depinde de sistemul de valori al respectivei societăţi. Dar sigur, creatorul de cultură este altfel decât celelalte fiinţe umane, încât este cel puţin o curiozitate pentru ceilalţi, iar prin alcătuirea firii sale, înţelege lucruri neînţelese de alţii, este clarvăzător, vizionar, are apetenţă pentru tot ce e nou, are har şi inventivitate, în fine, devine o oglindă fermecată a timpului şi locului său, o oglindă cu două, trei, patru dimensiuni, în care se văd şi organele interne, şi stelele guvernatoare, şi trecutul, şi viitorul. Scriitorul poartă în sine toată lumea văzută, nevăzută şi imaginată. Rareori în istorie societatea are antene pentru toate acestea, aşadar atenţia deosebită de care se bucură în timpul vieţii sale scriitorul nu este decât întâmplător cea meritată.

Recunosc că sunt singuratică, uneori capricioasă, depresivă şi orgolioasă, dar nu sunt vanitoasă, adică ţin seama de observaţii (merg şi acum la cenaclu, nu mă deconcertează reacţiile extreme, mă bucur cu încântare de reuşitele confraţilor etc.). De fapt, orgoliul meu provine din credinţa că importantul filosof al limbajului, Eugen Coşeriu, are dreptate în privinţa subiectului absolut al artei, acel subiect universal „care şi-a asumat responsabilitatea tuturor subiectelor, aşa cum face pictorul adevărat, care spune că aşa se pictează şi orice alt pictor ar trebui să picteze aşa“. Îmi pare just ca orice scriitor să se simtă privilegiat, proteguit de această chemare la unicitatea lumii create de el. Astfel, sper ca orgoliul meu să nu fie agresiv, nici pătimaş, ci doar un necesar sâmbure de certitudine, volatil, de altfel, şi veşnic bântuit de nesiguranţă.