2018/n4/a15

Statul, revoluţia şi paradoxurile puterii

Vladimir Tismăneanu

Sistemul capitalist global ar fi urmat să cedeze, dar prăbuşirea sa, susţinea Lenin, avea să se producă prin verigile cele mai slabe ale lanţului capitalist – mai degrabă în Est decât în Vest. Înapoiata Rusie, cu insolubilele ei contradicţii sociale şi economice, părea a fi ţara unde revoluţia putea triumfa mai întâi. Masele erau profund nemulţumite de vechea ordine, furioase cu privire la costurile războiului şi pregătite să ia parte la mişcarea revoluţionară. Burghezia rusă nu era suficient de puternică pentru a opune o rezistenţă decisivă maselor radicalizate, iar proletariatul, datorită bogatei activităţi a partidului bolşevic, era destul de dezvoltat pentru a avea conştiinţa apartenenţei de clasă.

În lucrarea sa Statul şi Revoluţia, scrisă în 1917, cu câteva luni înainte de preluarea puterii de către bolşevici, Lenin susţinea că aparatul de stat militar-birocratic al burgheziei trebuia înlăturat şi înlocuit de consilii revoluţionare (organe ale democraţiei directe, participative). Mai târziu, când statul sovietic s-a confruntat cu foametea, sărăcia, rezistenţa Gărzilor Albe şi intervenţiile străine, Lenin a dezvoltat teoria dictaturii proletariatului, prin care înţelegea un regim politic în care autoritatea centralizată era exercitată de agenţiile administrative ale partidului-stat. Ideea iniţială de a fonda democraţia pornind de la bază şi de a oferi maselor puterea a fost înlocuită de accentuarea importanţei aparatului de stat reconstruit, care, potrivit lui Lenin, era indispensabil pentru apărarea revoluţiei şi urmărirea scopurilor sale principale. E adevărat că Lenin vedea această stare de lucruri ca temporară şi nu a renunţat vreodată la ideea că revoluţia rusă va fi nu doar prima, dar şi preludiul revoluţiilor proletare ale deceniilor ce urmau să vină.

Redobândirea prerogativelor statale era pentru Lenin „un rău necesar“; a încercat să justifice noţiunea de dictatură proletară, definind-o ca dictatură a majorităţii populaţiei (ţăranii săraci fiind incluşi), ceea ce însemna că nu era tocmai o dictatură. Ca formă, spunea Lenin, era o dictatură, dar ca substanţă, având în vedere faptul că reprezenta interesele şi aspiraţiile marii majorităţi a populaţiei, era o democraţie reală, adevărată. Mai târziu, Stalin va transforma fiecare trăsătură a conceptului leninist de dictatură a proletariatului într-o dogmă pentru a-şi justifica regimul represiv, terorizant. Acest lucru a fost posibil pentru că teoria lui Lenin asupra dictaturii proletariatului pornea de la dispreţul său suveran pentru legalitate: „Dictatura revoluţionară a proletariatului“, scria Lenin în 1918, „este puterea câştigată şi menţinută prin violenţa proletariatului faţă de burghezie, putere care nu este restricţionată de legi“. Lenin era totuşi convins că aceste măsuri temporare excepţionale, care presupuneau persecuţia disidenţilor şi interzicerea tuturor partidelor politice în afară de bolşevici, erau necesare susţinerii Revoluţiei în Rusia. Pe termen lung, însă, spera că Revoluţia va triumfa în Vest şi că relaxarea politică şi economică, într-o anumită măsură, va fi posibilă. Noua Politică Economică iniţiată în 1921 indica disponibilitatea lui Lenin de a renunţa la viziunea economică utopică iniţială şi de a permite existenţa unei economii mixte (cu introducerea unor elemente semnificative ale economiei de piaţă în economia controlată de stat, în industrie, comerţul exterior, sistemul bancar). Ultima bătălie a lui Lenin, care a şi coincis cu deteriorarea dramatică a sănătăţii sale, a fost o confruntare a liderului măcinat de boală cu despotismul crescând al lui Stalin. În ultimele sale scrieri, Lenin a cerut ca Stalin să fie îndepărtat din funcţia de secretar general, dar solicitarea sa nu a fost ascultată de elita bolşevică. Stalin controla deja aparatul de partid/stat şi trecea drept cel mai loial discipol al lui Lenin.

Pretenţia infailibilităţii sau falsa legitimitate a comunismului

După moartea lui Lenin, a avut loc o încleştare feroce între liderii bolşevici. În cele din urmă, în 1929, Stalin şi-a învins adversarii şi a iniţiat sistemul planificării combinat cu colectivizarea forţată, creând un partid  post-leninist, care-i purta pe deplin amprenta, şi o tiranie puternic centralizată şi ideologizată. Totuşi, seminţele regimului stalinist fuseseră plantate de Lenin. De fapt, Stalin nu a creat instituţii noi şi nu a adăugat capitole semnificative la doctrina leninistă. A dus la extrem logica intolerantă a leninismului şi a transformat URSS într-un stat poliţienesc.

Partidul comunist a fost transformat, dintr-o elită revoluţionară, într-o castă birocratică al cărei singur scop era să păstreze şi să sporească puterea şi privilegiile liderului. Cu timpul, dictatura proletariatului a devenit un simplu slogan, care legitima domnia absolută a lui Stalin şi represiunea poliţiei secrete asupra populaţiei. Invocând lupta lui Lenin împotriva fracţiunilor, Stalin a distrus complet orice urmă de democraţie din partid, şi-a persecutat metodic toţi oponenţii (reali sau imaginari) şi a impus o dictatură monolitică bazată pe epurări permanente şi teroare în masă. În absenţa fizică a liderului suprem, Lenin, care încarna puterea absolută a partidului, comunitatea imaginată a discipolilor leninişti a trebuit să se reinventeze construindu-şi carisma pe scripturile părinţilor fondatori. Tradiţia inventată a marxism-leninismului a fost apoi proiectată în rândurile partidului ca un mijloc de a stabiliza identitatea normativă a acestuia. „Întoarcerea la leninism” a devenit o temă importantă a opoziţiei antistaliniste, mai ales printre suporterii lui Troţki. Mai târziu, după moartea lui Stalin, în 1953, Nikita Hruşciov a proclamat revenirea normelor leniniste ale vieţii de partid şi a denunţat, în 1956, „cultul personalităţii” impus de Stalin (adică adorarea cvasi-religioasă a conducătorului suprem) ca fiind non-leninist. În anii ’80, Mihail Gorbaciov a adâncit critica lui Hruşciov asupra stalinismului şi a încercat să introducă pluralismul în instituţiile sovietice. În eforturile sale de democratizare, Gorbaciov a mers dincolo de logica leninismului şi a abandonat atât conceptul dictaturii proletariatului, cât şi pretenţia partidului de a monopoliza puterea.

Dar să revin puţin asupra unui alt aspect important – în 1919, Lenin a creat Internaţionala a Treia (Comunistă) – Cominternul. Criticase, anterior, Internaţionala a Doua pentru pierderea fervorii revoluţionare şi aşa-zisă complicitate cu parlamentele şi guvernele burgheze. Cominternul a consacrat centralitatea Moscovei şi rolul său hegemonic în lumea comunistă. Pentru ca un partid să fie acceptat în Comintern, trebuia să consimtă fără preget la împlinirea a 21 de condiţii, inclusiv la subordonarea completă faţă de dictatele sovietice. Lenin a creat Cominternul ca instrument pentru exportarea revoluţiei bolşevice şi pentru a-i permite Rusiei Sovietice să iasă din „încercuirea imperialistă”. Sigur, mai târziu, Stalin l-a transformat într-un simplu instrument al politicii externe sovietice şi, implicit, al imperialismului rusesc. Cominternul a fost dizolvat în 1943, dar partidele comuniste au continuat să calce pe urmele politicii staliniste. După cel de Al Doilea Război Mondial, partidele leniniste au preluat puterea în Europa Centrală şi de Est, China, Coreea de Nord şi Vietnamul de Nord (în Mongolia exista deja, din anii 1920, un regim de tip sovietic). Apoi, în anii ’60, Fidel Castro a recunoscut public aderarea la leninism şi a proclamat natura comunistă a revoluţiei din Cuba. În toate aceste cazuri, comunismul reprezenta suma tehnicilor (tacticilor) politice şi ideologice folosite de partidele revoluţionare pentru a acapara şi consolida regimuri dictatoriale monopolizatoare. Istoricul Martin Malia a etichetat corect sistemele comuniste drept iudeocraţii partocratice. Singura lor pretenţie de legitimitate deriva de la structura organizată de idei, împărtăşită de elite şi transmisă la nivelul maselor, potrivit căreia Partidul era singurul beneficiar al accesului direct la adevărul istoric.