2018/n4/a11

Bolile din lumile literare

Marian Victor Buciu

Pare o constatare validă, ca să nu zic chiar sănătoasă, că în literatura epică, dacă exceptăm unele părţi ale Bibliei(literară într-un anumit spirit), boala pare că se naşte abia în Renaştere. E oricum acoperită, ignorată, cu seninătate (cu sănătate, aşadar) de alte condiţionări omeneşti. Cum spuneam noi în adolescenţă, ca elevi supăraţi, că avem boală pe şcoală, putem spune că literatura are lungă vreme boală chiar pe… boală. Cum tot pe-atunci spuneam că tratăm ce vrem cu indiferenţă copilărească, şi literatura, într-o prelungită vârstă de început, care este de fapt una milenară, în tema bolii, diferă de maturitate tocmai prin această indiferenţă. Dacă s-a mai spus ori s-a scris, dacă se ştie, trebuie să precizez că nu mă bazez aici pe bibliografie critică, ci pe stricta lectură adnotată, ca atare scriptică. Poate că n-am căutat cu tot dinadinsul în scrierile ficţionale, lăsând anticii să pleznească, în lectura mea, de sănătate: Homer, Seneca, Petronius. În medievalitate, pe Dante. Apoi, pe Defoe. După ei, însă, facem o întoarcere spre tema bolii cu Rabelais, Cervantes, unde avem de ce să zăbovim, înaintând în consultul lectorial la Swift, Gogol ori, ca limită provizorie, Butler.

Sfrinţia, dropica şi alte boli nenumite

De aceea încep abia de la Fr. Rabelais (1495-1553), cu Gargantua şi Pantagruel (în româneşte de Alexandru Hodoş, prefaţă de N.N. Condeescu, ilustraţii de Benedict Gănescu, Bucureşti: EPLU, 1967). Capitolul XXX din Cartea a doua: Cum l-a vindecat Panurge pe Epistemon, care avea gâtul tăiat şi ce veşti a adus Epistemon din iad, trece direct la vindecare, sare peste boală şi bolire, pesemne inapte de vreun interes narativ. Pe Epistemon, iată, Panurge l-a vindecat doar cu o simplă alifie. L-a vindecat e impropriu sau măcar insuficient spus. L-a înviat. Mai pe româneşte, l-a sculat din morţi, iar minunea de medicament este numită chiar alifie „sculativă“. Trec peste faptul că termenul se mai pretează şi la un alt sens, acum (dar nu şi ulterior) neasumat contextual. Ambiguitatea întăreşte minunea. Medicală (nimic însă despre secretul fabricării sau procurării medicamentului), nu vrăjitorească şi nici dumnezeiască. O minune similară şi totodată paralelă cu cea creştină, isusiacă. Fără alte vorbe, în afară  doar de o vorbă, aceea a numelui alifiei: sculativă. Isus poruncea de-a dreptul scularea, celest-milităreşte (nu e el Fiul Dumnezeului oştirilor vestit din Vechiul Testament?). Epistemon (însemnând inteligentul, experimentatul, expertul), „omul cel mai vrednic din câţi au trăit vreodată“, după părerea nemotivată a lui Eusten, fusese găsit „mort şi înţepenit“. O păţise tocmai la sfârşit (în vulgata noastră: tot păţitu-i priceput!), dar stupid, faptul fusese petrecut atunci când se încheiase victorios bătălia dintre uriaşi. Iar Pantagruel trăgea spre butelcile puse la loc ştiut (morţii cu morţii şi viii cu viii, într-o versiune petrecăreaţă: viii cu… viile – de la vin sau cu aluzie la cele vii, la femei?). Omul zis cel mai vrednic al umanităţii de până atunci e întors mai de departe de mormânt (de altfel inexistent), tocmai din iad. Fapt total deranjant, pentru că lui îi pare tare rău, mărturisind energic că acolo era bine. (Modul acesta de mărturisire este ştiut de noi acum drept unul curent, încurajator, eliberator de cea mai mare temere a omului.) Contrar cunoaşterii, apăsată de născocirile prejudecăţii, morţii de pe pământ, vii dincolo, aveau preocupări surprinzătoare faţă de cele anterioare. Mari nume istorice fuseseră în iad decăzute, cum ar veni, social şi profesional, totuşi nu chinuite, în niciun caz crunt: „N-o duc atât de rău cum îşi închipuie lumea…“. Ei sunt acolo nişte oameni comuni şi ocupaţi cu treburi diverse, în general utile: repară încălţăminte (Alexandru Machedon), taie lemne (Cicero), cosesc (Ulise), vând sare (Romulus), îndreaptă cuie (Numa) etc.

Iadul e, am zice după o experienţă deja istorică, un fel de comunism fără ideologie. Dar cu haz, evident, rabelaisian. La noi, cum spusese disidentul comunist Belu Zilber, era caragialesc. Dar era haz sau un fel de echivoc aparte? Ca să iau un exemplu colateral lecturii noastre principale, reamintesc cum ar spune Moromete tatăl, de fapt Tudor Călăraşu, tatăl real al lui M. Preda, modelul de personaj şi chiar uman al romancierului, într-o scrisoare, cerând bani fiului ajuns scriitor şi om de vază, tare înlesnit: „Îmi dai tu, da-mi dai?“.

La Rabelais, ca să revin, e de râs, dar şi puţin de plâns. Eventual de râs cu lacrimi, dacă în iad „Neron e lăutar.“ Umilinţe mai există pe-acolo: „Am văzut pe cei doisprezece pairi ai Franţei, care bineînţeles nu fac nimic şi îşi câştigă pâinea cea de toate zilele înghiţind bobârnaci, scatoalce şi ghionţi peste măsele.“ Mănâncă bătaie la propriu, dar nu sunt munciţi. Vom vedea cum simte sau trăieşte bătaia, acoperind bolirea, Don Quijote, cel cu literatura cavalerească asimilată organic, la propriu. Aici, aşadar, există diferite cazuri, situaţii. Acelea de boală ne interesează acum. Dar cine e bolnav şi de ce suferă în iadul lui Rabelais, potrivit bine cunoscătorului său personaj Epistemon? Între alţii, aflăm că, în iad, „papa Sixt face alifii, la plural, pentru sfrinţie“. Boală sexuală: sifilis, blenoragie, sculament, „boală galicească“. Alifia zisă „sculativă“ faţă de sculament funcţionează în limbaj paronimic iar referenţial – analogic. Iadul e tot iad: asta cam chinuieşte. Dar, mirare la o asemenea indiferenţă: „– Cum? a întrebat Pantagruel. Sunt şi în iad bolnavi de sfrinţie? – Ba bine că nu, a răspuns Epistemon. Nicăieri n-am văzut atâţia. Cei care n-au sfrinţie pe lumea asta o vor avea pe lumea cealaltă. – Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, a spus Panurge, că n-am rămas dator! Am cules ce-a fost mai copt în borta Gibraltarului, şi-am umplut Poarta lui Hercule!“ Sfrinţia e aici ca bolile copilăriei în conştiinţa modernă, agravate la maturitate. Nu se scapă de ea nici pe lumea (ca nelumea!) cealaltă. Dar nu se mai poate muri, devreme ce s-a murit o dată. Într-un fel s-a murit. Altă viaţă, tot viaţă, e-n iad. Şi ce e mai însemnat decât viaţa?

În Cap. IX din Cartea a treia: Panurge întreabă pe Pantagruel dacă ar face bine să se însoare. Panurge vrea să înţeleagă bine ce face şi să înţeleagă neapărat (ca să fie apărat) chiar înainte de a trece la faptă. Deliberează: e rău neînsurat, singur, dar poţi fi înşelat de nevastă, dacă te-nsori. Există, doar a aflat, şi femei care-şi bat soţii sau stârnesc bărbatul să-i „stâlcească trupuşorul“. În fine, apare şi problema, subiectul nostru: boala. Pentru unul neînsurat: „Iar de s-ar întâmpla să mă îmbolnăvesc, aş pieri ca un câine.“ Boala dispare sau e mai uşor de suportat. Ceea ce nu înseamnă totul, prin însurătoare, nu se mai vede câştigul din pierdere: „fiind bolnav, nu voi putea să-mi îndeplinesc îndatoririle de soţ“. Nevasta „îşi va bate joc de suferinţele mele şi, ceea ce e şi mai rău, mă va fura, cum mi s-a mai întâmplat să văd“. Experienţa – tradiţia, spunem azi – învăţase că bărbat fără femeie nu poate trăi, cum şi femeie, de altfel, nu există, pentru că nu rezistă, fără bărbat. Pe de o parte, nu neapărat prin conjugalitate oficializată. Pe de altă parte (pentru că totul e aici o succesiune de alternative, între da şi nu, cum spunea G. Călinescu, simplu, că funcţionează critica), există şi dorinţa de a avea partener moral şi religios. Cum omul pare dispus să treacă prin sau peste toate, Pantagruel – un simulant şi disimulant al cunoaşterii – nu contrazice nimic din cele expuse de Panurge. Cum acesta pare a înclina spre condiţia de om însurat, Pantagruel află soluţia în rugăciunea pe repede-nainte: „Domnul fie cu tine“. Dar boala, care ne interesează pe noi? E ceva pasager. A trecut. În uitare.

Cap. VII din Cartea a patra expune Cum s-a târguit Panurge cu negustorul de oi. Îşi laudă stăpânul oile „din sămânţa celor pe care le-au purtat Phrixus şi Helle pe marea Helespontului“ şi, iată, între altele, unele avantaje: „Cu baliga lor, nu vă supăraţi, felcerii de la noi vindecă şaptezeci şi opt de feluri de racile, dintre care cea mai nevinovată e dropica, boala Sfintei Eutropa – să vă ferească Dumnezeu s-o aveţi!“ (Modul acesta de vindecare cu balegă, la care se adaugă urina, revine peste două veacuri la J. Swift, în Călătoriile lui Gulliver, 1726, când se tratează boala „hneayahoo sau răul yahooiului“.) Boli erau multe, şi grele, foarte grave, iar cele nenumite o întrec cu mult pe cea pomenită, presupus obsesivă, devreme ce-i vine imediat la gură: dropica, zisă-n popor, nevindecabila hidropizie, umflarea trupului din pricina apei. Oaia, şi aici tot mitică, în plus miraculoasă, este vindecătoare prin rarele-i fecale. Ce lapte, carne, lână? Baligă! Colosală, epopeică negustorie. Negustorul (nu oierul, crescătorul oilor) îşi face de bună seamă o publicitate fără nicio seamă. Nevoia cererii este condusă uşor de voia ofertei: esenţă vizibilă mereu a publicităţii. Cumpăraţi, vasăzică, oi unice, iată, salvatoare de viaţă omenească, într-un fel surprinzător (re)dătătoare de viaţă. Iar dropica bate sfrinţia, se ştie bine unde se ajunge cu ea. De preferat să fie vindecată pe pământ. În iad nu are leac.

Boala este vindecată literar fiind luată în deriziune. La Rabelais, ca şi la Cervantes, cum vom constata în urma consultului prin lectura critic-hermeneutică.