a8

Singurătatea poemului

Irina Petraş

Echinoxistul Ştefan Melancu a debutat cu versuri în revista Ramuri (1976), debutul editorial petrecându-se cu Elegii întâmplătoare, abia în 1995 (în postfaţă, Grigurcu remarca „o intimitate cu sine şi cu toate cele ce fiinţează, sub semnul unei inocenţe care nu exclude rafinata elaborare a limbajului «sărbătorit» cum o «genealogie a delicateţii»“). Relativa întârziere sugera deja o anume atipicitate, o reticentă încolonare în trendurile poetice ale vremii, cum a şi observat de îndată critica. Poetul George Vulturescu are dreptate: „Melancu debutează, oarecum deconcertat, preferând – în locul temelor la modă ale optzecismului prelungit şi resuscitat de nouăzecişti – reflecţia lirică în relaţie cu picturalul elementarismului şi jubilaţia luminii. E o încercare de a re-face legătura cu o stare eminamente echinoxistă“. Ritmurile de ieşire la rampă ale poetului par să se conducă după comandamente strict personale, netemătoare de prejudiciile de receptare pe care îndepărtarea de grup (de „haită“, spuneam altă dată) i le-ar putea aduce. Aşa încât, după debut, poetul face un pas înapoi lăsând locul comentatorului avizat de literatură care semnează câteva favorabil întâmpinate cărţi de eseuri: Eminescu şi Novalis. Paradigme romantice, 1999; Apocalipsa cuvântului. Pamfletul arghezian, 2001; Singurătatea moralei. O analiză a crizei modernităţii, 2007. Am scris despre Apocalipsa cuvântului, volum însoţit de o prefaţă semnată de Nicolae Balotă. Acesta din urmă definea „arta de a spurca frumos“, cu zgomotul,  furia şi „nebunia“ cuvintelor care o iau razna, şi saluta cartea tânărului cercetător şi maniera de abordare pe care acesta a ales-o: apropierea pe mai multe căi posibile – stilistică, retorică, tematologică, dinspre imaginar şi în contextul general al istoriei literare – de o zonă a operei argheziene pe cât de gustată, pe atât de ocolită de cercetările monografice. Arghezi şi arta pamfletarului devine, la Ştefan Melancu, nucleul unei radiografii deopotrivă literare şi sociologice, cu fine inserţii de psihologie şi metafizică, pamfletul propunându-se, în interpretarea sa, ca semnalment al umanului. O nouă carte de poezie avea să publice în 2009, Elegiile toamnei, urmată de romanul Ultima femeie, 2012.

Elegiac în esenţă rămâne poetul şi în cartea cea nouă (Despre irealul din lucruri, Editura Charmides, Bistriţa, 2017, 84 pagini). Elegia se dovedeşte spaţiul propice meditaţiei sale singuratice, discrete, încuibate, duse, cum bine observă Gh. Grigurcu în comentariul său, până în pragul ermetismului („O poezie strânsă în sine cum un nod, în stări ce se succed, se interpenetrează, se disociază şi se alătură din nou în diverse agregări, în voita lor stricteţe analitic emoţională, insaţiabilă de sine“). Elegiile lui Melancu se rostesc sub hărţuirea strânsă a gândului, sub privirea aţintită până în pragul halucinaţiei abil controlate. Nu au decât foarte puţin din ofensiva melancolic-crepusculară, „în scapăt“, a elegiilor unor Ana Blandiana sau Ion Pop. Tot astfel, întunecatul lor veşmânt, negru pe negru, are doar vagi atingeri cu „bezna luminoasă“ din poemele lui Aurel Pantea (apropierea o făcuse, îndoit, Ion Mureşan, la lansarea cărţii lui Melancu).

Melodia poemelor e una când frântă pe neaşteptate, când adăstând într-un soi de canon imperfect, dereglat, abulic sugerând neorânduiala lucrurilor de altădată cu reverberări până în prezentul calm traversat de nelinişti şi căutări: „UNDEVA AR TREBUI SĂ STEA LUCRURILE/ şi fiinţele de atunci. Limba lor minusculă/ le duce noaptea în zi – cu întuneric şi lumină/ cu suflet şi trup/ împreunate/ strigă-se locul gramatica lor şerpuind/ înfrigurată/ pielea lor subţire se arată ca o ploaie de primăvară/ devreme. Cu obrazul spălat/ bat tic-tac-ul în vertebra lucioasă/ a timpului/ trebuie să stea undeva. Ploaia bate afară/ şi strigă“. Orizontul e, fireşte, într-o astfel de perspectivă precară, întunecat. Regimul nocturn (noaptea este prezentă aproape poem de poem) îşi alătură frigul, iarna („Şi tot despre irealul din lucruri. Cum iarna/ creşte în clipe umezi cum ninge oblic pe suflet şi trup/ peste un alt pământ ascuţit şi lichefiat/ între suflet şi trup stă întors/ îngerul nostru de-acum suflând peste carne uitarea/ şi peste uitare îndoiala apoi neputinţa/ peste toate cele trecute în muchia acestora –/ în faţa lui, după-amiaza cuvintelor-iarnă/ cuvintelor-zgrunţuri ce îneacă drumul şi noi care trecem/ în fulgi suri înveliţi –/ în spatele lui, orb vieţuind/ în ceaţă albă ce închide fereastra/ irealul devenit realul din lucruri“), umbra, toate constrângeri, limitări („ziduri de noapte intră sub pleoape/ cum suluri de fiinţe – de netrecut peste ele însă/ de neatins“) în disconfortul cărora gândul se răsuceşte spre sine, erosul exersează iluminări („Beau din tine/ şi îmi clătesc noaptea. Mă întunec/ cu tine şi îmi albesc creierul“; „iar verbele/ pot tăcea. Şi noi ne iubim ascultând subteranele/ trupului şi ale sufletului şi ale nopţii/ devale stă drumul“), iar cuvântul migăleşte scuturi împotriva gândului morţii: „ÎN URMĂ CREŞTE UMBRA PERETELUI/ şi cuibul scobit. Cu păsări mari rămase în el/ iernând şi urmând primăverii căzute/ zidul îşi ninge zgrumţurii în limba lui/ veacul îmi poartă trupul în zgrumţuri de viaţă uitată./ Fiinţe uitate se fac nod în frunzele cărnii/ în tremur/ substantive cu cioc de păsări sorb aerul sintaxa lor/ urmând laolaltă viaţa şi moartea. Prefixe alungite/ ca nişte braţe de fiinţe şi lucruri/ departe –/ trecute prin cuiburi şi pene arse/ în cuiburi-şi-sunete-arse/ vorbesc în muchii de sunete/ în ele curgând. Aproape – cade timpul sub timp/ subţiindu-mă“; „DINCOACE E FRIG DE SIBERIE/ şi se înnoptează curând. Deşi ziua e-n muguri de-aprilie/ şi-n amiază devreme/ deşi iubita încă îmi sărută genunchii/ iar trupul ei geme/ au intrat frigul şi noaptea în lume. Iubita ca o subterană/ a sufletului suflă-n cuvinte şi se înfăşoară în ele/ să-mi scrii frigul tău în mine şi să mi-l îngropi – îmi tot/ spune – cuvintele-trupuri cuvintele-rune/ jos în marginea primăverii urcă străzile în picuri/ de noapte. Piatra lor albă ca o troiţă/ merge cu noi încă o părere de pas/ cu încă netimpul rămas“.

Logica strânsă a poemului se dovedeşte neputincioasă în cele din urmă, cuvintele scapă de sub control şi închipuie pe cont propriu stranietatea lui a fi şi a nu fi: „cuvintele şi lucrurile cunosc doar tăcerea. Cuvintele ştiu doar/ să îşi unduie frigul odată cu iarna şi nourii ce tac. Lucrurile/ cunosc doar propria nimicire o dată cu trupul/ înfrigurat ce tace“. Imposibilitatea unor încheieri definitive („Timp alb trece acum/ într-o zare de muchii cu noapte sură în locul formei“) lasă meditaţia suspendată şi, paradoxal, îi asigură valabilitate umană. Irealul şi realul devin constructe interşanjabile, iar peregrinarea prelungă, repetitivă printre formele lor înşelătoare e singurul câştig: „Cine în cine este cine în cine trăieşte? Cuvintele stau/ cu burta lor albă în jos în spatele ros/ al amiezii. Treci prin mine şi trec prin tine/ iar burta cuvintelor tot devine. Şi nu mai încape“. Nu e surprinzătoare în această răsucire pe loc a gândului („gândul/ curbat în jos şi singur“), trupului („scriu curgându-mă/ viu încă mergând la vale. Lungindu-mi trupul/ cu ploaia fără veşminte/ privindu-mă cu mâinile ce intră înfrigurate/ în propriu-mi trup stând aproape/ spălându-mi viaţa“), a visului, a versului frecvenţa drumului: „Pe un cal negru cu coamă neagră drumul/ cade sub cer se dezbracă de urme“; „în plină/ iarnă luăm drumul cu noi insomniac pus sub tălpi/ ca pe un steag ascuns sub limba gata de drum“; „iarna stă încă şi naşte mereu/ frigul din drum vieţuind“. Poemele încropesc un jurnal al călătoriei sinelui spre sine însuşi, o căutare tatonantă, când exasperată, când lăsată anume în suspendare. Somnul şi visul sunt versante onirice ale aceleiaşi sinuoase, obstinate, înfrigurate căutări: „Alunecarea în altă dimensiune apoi. Alt timp alt spaţiu –/ şi somnul oval. Mâinile împing astfel frigul din noi/ pitit în pielea noastră în găurile ei negre. Dormi/ şi pielea va trece spaimele dincolo. În ceea ce sunt doar/ margini fără memorie tărâm ascuns în el însuşi/ nimic nu se adună încă o dată“; „Un vis cu încăperi/ umblătoare de alfabete uitate şi unde literele sunt mereu/ altele. Pleci din ele şi apoi întorcându-te le tot cauţi şi le tot/ pierzi o altă încăpere necunoscută luându-le locul“.

Absconsă la prima vedere, poezia lui Ştefan Melancu are ştiinţa de a pune în lumină nouă întrebările fiinţei.