a22
Interfaţa
Dan Gulea
Titlul de extracţie caragialiană (Magda Răduţă (ed.), „Îi urăsc, mă!“ O antologie a pamfletului. De la cronicarii munteni la Pamfil Şeicaru, prefaţă de Radu Paraschivescu, Bucureşti: Humanitas, 2017, 288 p.) arată că mica noastră literatură are o istorie a urii, drapată uneori în literaturicale; o istorie, aşadar, pe scurt, împotriva frumosului şi a esteticului – ea însăşi, uneori, tocmai prin aceasta, estetică – cu începere de prin veacul al XVII-lea, prin gura cronicarilor munteni. Însă o istorie bine scrisă, în care răul este consecvent observat, analizat, denunţat. Şi, mai ales, exemplificat.
Astfel, prin titlul elaborat, cititorul e purtat de la Caragiale (autorul acestui „Îi urăsc, mă!“ – într-o destăinuire comunicată de Ibrăileanu), înapoi, la Anonimul cantacuzinesc şi Cronica Bălenilor (primii noştri scriitori „de partid“, ai familiilor boiereşti din Muntenia veacului XVII-XVIII), urcând apoi, prin paşoptişti, către marii clasici şi interbelici, până la Pamfil Şeicaru, de care „s-a lipit pentru totdeauna eticheta «şantajul şi etajul»“. Antologia pamfletului arată o literatură sensibilă la evoluţia occidentală a termenului şi a procedeelor, afirmate pe la începutul secolului XIX şi aproape imediat preluate de spaţiile noastre culturale: „odată cu «părintele democraţiei» şi al pamfletului modern, Paul-Louis Courier (1773-1825), începe epoca pamfletului profesionist“, adică „veacul de aur al pamfletului“. Astfel, este recunoscută importanţa unui Ionică Tăutu, a poeţilor din „zilele de-aur a scripturelor române“, cum ar fi Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac sau Ion Heliade-Rădulescu.
Dar modernitatea noastră, dincolo de indignările eminesciene şi de visceralitatea evocată de titlul antologiei, îşi trăieşte epoca ei de aur în perioada interbelică; este şi axul cercetării, construite de multă vreme, aşa cum o arată titlul volumului de debut al autoarei, „Nici mănuşi, nici milă“: Trei pamfletari interbelici (2013), o coborâre în istorie prin cele trei nume considerate reprezentative: Ion Vinea, N.D. Cocea, Tudor Arghezi. Alcătuind, alături de dna Elena Zaharia-Filipaş, ediţia de Opere ale lui Ion Vinea (începând cu 2012, de la volumul IX, cu Publicistică), Magda Răduţă a studiat perioada de formare a modernităţii interbelice, unde, la ziarele şi revistele din arealul lui Cocea a scris, de pildă, Arghezi (din păcate, din cauza dificultăţilor legate de drepturile de autor, Tudor Arghezi este absent cu texte în această antologie, fiindu-i în schimb consacrat un capitol, în special pentru „romanul pamfletar“ Cimitirul Buna-Vestire).
Alături de aceşti trei autori reprezentativi pentru evoluţia speciei de pamflet la noi, de la stânga la dreapta politică, sunt selectaţi Isac Ludo („polemist ideologic […] polemizează cu polul de dreapta interbelic“), apoi, la „centru“, E. Lovinescu (pentru care pamfletul este o „formă ignară şi detestabilă“, dar, pentru că „antipatiile sunt evidente, portretizările, acide şi nemiloase, memoriile nu-s nici impersonal-generalizante“), cărora li se adaugă recente nume interbelice – din punctul de vedere al recuperării lor critice într-un tablou general al epocii: Petre Pandrea şi Pamfil Şeicaru (acesta din urmă, exponent de frunte al extremei drepte).
Volumul este, aşadar, structurat ideologic: după o primă parte istorică (sub semnul începuturilor modernităţii, al primului nostru romantism), se citeşte o a doua parte, construită în întregime pe traiectoriile interbelice, polarizante.
În spatele acestor idei, temele: antologia este mai degrabă tematică, aşa cum o anunţă argumentul său, intitulat „Înjurând pe ruine. Pamfletul ca gen al indignării şi insultei“; astfel, cronicarii munteni sunt „pamfletari din născare“, Bolintineanu face „denunţul direct al nedreptăţilor“, Caragiale, „vitriol şi cerneală violetă“, pe când la E. Lovinescu pamfletul e un „gen inferior“, la Petre Pandrea, „furie şi fiere“, iar Şeicaru este „un învins“.
Deşi prefaţatorul Radu Paraschivescu îşi alege o serie bună de exemple postdecembriste ce ar intra în specia mereu generoasă a pamfletului, Magda Răduţă nu a extins istoria sa după 1947-1948 – doar Şeicaru este prezent cu texte din exilul anilor 1950; dinamica unor concepte de sociologie literară („pol“, „poziţie“, „avangardă“), folosite discret de-a lungul antologiei, nu mai poate fi urmărită în timpul cezurei comuniste, când câmpul literar (parte a celui cultural) se dezasamblează. Un alt motiv este „cvasipragmatic“, după cum se afirmă, pentru că „noile manifestări ale violenţei verbale din contemporaneitate, cu luxurianţa invectivelor şi, mai ales, cu vehemenţele de tot felul din social media, sunt cu adevărat fascinante, anunţând, poate, naşterea unei noi formule pamfletare“.
Antologia oferă o meditaţie asupra angajării scriitorului (artistului) în politică: de la anonimii de „partid“ ai Evului Mediu românesc, ce pritoceau la cronicile stăpânilor lor, la geniul insaţiabil al lui Caragiale, rând pe rând, în slujba mai multor partide, şi la fidelitatea oarbă a lui Pamfil Şeicaru, considerat reprezentativ pentru specie, în genere.
Sigur că, într-o lume a oportunismelor, există şi artişti, indignaţi, care nu urmăresc ceva anume; este vorba de Ion Vinea („ridicată la rang estetic şi producând efecte de admiraţie mută […] insulta lucrată expresiv pare a fi, pentru el, măsura cea mai înaltă a talentului liric“) sau de Petre Pandrea („practică temperamental pamfletul“) şi poate şi de alţii.
Cu aceste exemple, afirmate în special în titlu, se conturează şi o definiţie a politicului, ce a avut mereu nevoie nu neapărat de artişti sau de scriitori, ci de propagandişti, de oameni care au mânuit verbul doar pentru a sluji pe cineva, în chip de interfaţă. Din fericire, în lumea imundă există şi oleacă de idealism, aşa cum o spune, printre rânduri, şi această antologie.