a20

Sub semnul lui Prospero

Mircea Moţ

Lectură definitivă a teatrului lui William Shakespeare, Cartea lui Prospero. Eseuri despre douăsprezece piese de teatru de William Shakespeare (Humanitas, 2017) reprezintă pentru Gelu Ionescu ceea ce este pentru un scriitor ediţia definitivă a operei sale: eseistul îşi consideră volumul o încheiere a socotelilor cu Shakespeare pentru ca, nu mă îndoiesc, să-şi îndrepte atenţia asupra altor mari autori.

Într-o Precizare din volumul Târziu, de departe, publicat în urmă cu câţiva ani, Gelu Ionescu menţiona două caracteristici ale discursului său critic din amintitul volum. „Dincolo de (auto)ironia din acest titlu de romanţă, scria autorul, se află şi două adevăruri: târziu, pentru că aceste texte nu sunt «de întâmpinare», cum se spune – ele au apărut la multe luni, chiar ani, după lansarea în librării a cărţilor comentate aici; de departe, şi geografic, dar şi la distanţă de lumea literară“. Gelu Ionescu opta, aşadar, pentru o lectură sub semnul târziului, după ce cronicarul literar şi-a îndeplinit, mai mult sau mai puţin conştiincios, obligaţiile, punând, mai mult sau mai puţin corect, un diagnostic, pe care autorul nu se arată deloc dispus să-l conteste, după cum nici nu intenţionează să intre în polemici cu lecturile de care s-a bucurat cartea în discuţie. În orizontul calm şi senin al acestui târziu, Gelu Ionescu îşi rezerva dreptul la o lectură de plăcere, poate chiar una „fără grabă şi fără scop“, vorba cuiva, căutând semnificaţiile posibile ale unor texte a căror valoare nu mai trebuie oricum dovedită. Acest târziu se asocia departelui, care convinge poate mai puţin din perspectiva geografică, spre care orienta atenţia însuşi autorul, cât, mai ales, ca o necesară viziune de ansamblu, corectă şi obiectivă. În menţionatul articol, Gelu Ionescu se referă şi la „specializarea sa de cititor/comentator (oare câţi critici sunt dispuşi s-o facă la modul sincer?) de proză şi de critică sau teorie literară: nu scrie despre cărţile de poezie pentru că pur şi simplu „nu asta e… meseria mea“.

Scriind despre proză, criticul Gelu Ionescu se plasează într-o bună vecinătate cu eseistul, fără a-i ceda deocamdată prioritatea, dând „replici“ textului pentru a-i dezvălui (alte) posibile semnificaţii. Lectura romanului lui Cristian Teodorescu, bunăoară, este un exemplu. Credincios unei lecturi riguroase, titlul îi reţine atenţia şi profesorul îl decodează cu atenţie, absolut convingător. Romanul are „un titlu simbolic“, Medgidia, oraşul de apoi „ar vrea să însemne oraşul de dincolo de moarte, oraşul etern; în fapt, oraşul pierdut, mort, ucis de vremuri, oraş pe care romancierul îl scoate din uitare“. Subiectivitatea este atent controlată de  comentatorul hotărât să transcrie specificul cărţii: „Îl face «etern» prin evocarea lui, mai ales a oamenilor lui, care formează o galerie tipologică ce ţine atenţia vie“. Sau: „Paradoxul lui Cristian Teodorescu este că gândeşte ca un romancier şi scrie proză scurtă. Prima parte îl obligă, a doua îl mulţumeşte cotidian“. În cazul cărţilor de critică literară, fără a-i scăpa specificul volumului comentat, Gelu Ionescu aduce de fiecare dată în discuţie un „caz“ ori dezvoltă o „temă“, adâncind-o prin observaţii pertinente. Şi de data aceasta titlurile îl „provoacă“, ele fiind considerate un acces sigur la intenţia autorului şi a cărţii: „Titlul cărţii Ilinei Gregori […] este o provocare aşteptând un răspuns – ce va decurge din analizele şi cercetările făcute de autoare, mulţi ani în şir, la Berlin, în biblioteci, precum şi în manuscrisele eminesciene de la Academie“.

Revenind, Cartea lui Prospero. Eseuri despre douăsprezece piese de William Shakespeare este, de data aceasta, o relectură a teatrului shakespearian. „Dacă tot am ajuns, bătând drumuri şi poteci, mărturiseşte Gelu Ionescu – la locul unde vârsta mi s-a furişat în al nouălea deceniu, m-am gândit că ar fi frumos din parte-mi să «citesc» (oare a câta oară? n-am numărat!) pe Shakespeare“.

Autorul optează de data aceasta pentru un alt tip de lectură, cel puţin programatic, o lectură a detaliului, cu alte cuvinte o lectură „de aproape“. Acum, subliniază Gelu Ionescu, „cât mai aproape, spectator din rândul întâi, de unde se văd cel mai bine şi ridurile feţei şi cele de pe mâini – căci aşa cunoaştem mai bine vârsta unui om. Şi, încă, după ceea ce mai ascund ei sub mantale: croieli, beteşuguri, taine, minciuni“.

Gelu Ionescu scrie detaşat şi atitudinea aceasta se regăseşte şi în felul în care explică titlul propriului volum: „În fine, m-am oprit la numai douăsprezece piese din opera shakespeariană. O cifră fastă, se ştie: atâtea sunt zodiile, lunile anului, atâţia au fost apostolii şi Cavalerii Mesei Rotunde, atâţia au fost şi anii cât Prospero a rămas prizonierul insulei“.

Optând pentru o lectură close reading, Gelu Ionescu ar avea în atenţie bătrânii din opera lui Shakespeare. Cartea nu rămâne la nivelul acestei intenţii. Fără a ocoli atitudini existenţiale profunde, definitorii pentru teatrul lui Shakespeare, eseistul îşi plasează întregul demers sub semnul lui Prospero, în ipostaza acestuia de „mare manipulator, având o greu de ascuns «plăcere» a victoriei finale“. Cu alte cuvinte, exegetul are în vedere în primul rând viziunea artistului Shakespeare, care deformează creator insula/realitatea/lumea, metamorfozând-o într-un spectacol regizat cu incontestabila-i autoritate, atât în ceea ce priveşte destinele, cât şi modalităţile teatrale. Ideea este subliniată de altfel: „Toate acestea în viziunea lui Shakespeare, viziune genial-deformatoare a faptelor istorice, chiar şi a surselor utilizate“. Gelu Ionescu este interesat de un Shakespeare care „împinge personajul consacrat în altă zonă“. Comentând Neguţătorul din Veneţia, autorul reţine faptul că „evreul din Veneţia e pus de Shakespeare în câteva situaţii care distorsionează imaginea ridicolului şi (încearcă) să-i accepte o condiţie omenească“. Sub semnul creator al lui Prospero, dramaturgul „s-a jucat atât de bine şi de atâtea ori, la cererea publicului, cu toate aceste măşti de tineri galanţi şi cu celelalte măşti, mai frumuşele ale şi mai junilor travestiţi în graţioase fecioare curtezane“. Gelu Ionescu este atent la teme şi motive, se lasă de multe ori în voia unei lecturi fragmentare, totul pentru a avea acces la universul marelui dramaturg, el însuşi magicianul şi vrăjitorul care, ajutându-se, simbolic de data aceasta, „de carte şi baghetă […] impune o « aşezare» a sorţilor care să-i fie favorabilă şi care să pacifice întreaga aventură“. Imaginarul shakespearian este astfel surprins între Carte (cu toate semnificaţiile acesteia) şi talentul creator al artistului, în contextul unei întregi experienţe culturale şi literare. Cu atât mai convingător cu cât Cartea nu mai înseamnă pentru Shakespeare „Biblia cea sfântă a Evului Mediu, unde tot adevărul se află, nici cea din antichitatea grecilor care preamărea pe Homer şi pe urmaşi. E un obiect mai degrabă misterios, mai aproape de aura poeziei decât de cunoaşterea naturii şi a sufletului“. Mai mult, Gelu Ionescu surprinde cu multă fineţe imaginarul shakespearian ca întâlnire a convenţionalităţii cu locurile comune ale teatrului epocii, o aglomerare de clişee şi de artificialitate, altfel spus „aglomerare voită de clişee, acest bricolaj nemascat de «cioburi» rămase din construcţia unui mare teatru“, totul asigurându-şi unitatea în spiritul creatorului, a cărui figură emblematică rămâne Prospero. Fiindcă, subliniază Gelu Ionescu, ,,viziunea lui Shakespeare este în ultimă instanţă o viziune genial-deformatoare a faptelor istorice, chiar şi a surselor utilizate“. Eseistul este îndreptăţit în această situaţie să-l raporteze pe genialul dramaturg la un generos câmp de intertextualitate, textul lui Shakespeare fiind „tipic – şi din punctul de vedere al poeticei, şi din cel cultural – pentru Renaştere“.