a14

Scrisul presupune foarte multe sacrificii

Simona-Grazia Dima

Deşi în cazul scrisului este foarte dificil de discernut între meserie şi vocaţie, se cuvine să ne gândim la posibilitatea profesionalizării lui; de altfel, paşi importanţi au fost făcuţi, prin însăşi existenţa Uniunii Scriitorilor. Ar fi de-a dreptul ideal ca el să ia forma unei meserii, încât să fie practicabil în chip susţinut, graţie asigurării unor condiţii, să fie răsplătit pecuniar, social, moral. Nu se întâmplă însă întotdeauna astfel. Cauzele sunt multiple, dificil de cuprins şi analizat integral, căci există multiple tipuri de scriitori, ca şi de destine scriitoriceşti. A fi scriitor presupune un act de intensă existenţiere, iar nu unul strict scriptic. Factori precum conştiinţă, calitate, valoare, invizibili uneori în timpul vieţii autorului, se leagă de categoriile propuse, explicit sau implicit, în cadrul chestionarului, ceea ce face ca în câmpul respectiv abia timpul să facă ordine deplină, iar discuţiile să aibă obiectivitate doar retrospectiv. Nu sună prea încurajator, dar este o condiţie asumată. Discutând această tematică, riscăm şi să părem uneori foarte subiectivi şi pătimaşi.

Să încercăm, totuşi, cu sinceritate, să ne spunem părerea. Aşadar, ce înseamnă scrisul pentru mine şi care este motivaţia lui? Este un mod de a fi şi scriu numai fiindcă simt că am ceva de spus. Dacă mă gândesc la cel mai stresant lucru asociat meseriei de scriitor, cum o numiţi, acesta ar fi, din punctul meu de vedere, enorma energie nervoasă cheltuită în actul creator, pe care numai cei în cauză o pot aprecia. Ca să-mi exprim de la început opinia despre stresul implicat de scris, aş spune că el nu este doar considerabil sau inclus „meseriei“, ci, adesea, distrugător. Scrisul presupune foarte multe sacrificii, de toate felurile – aici, aproape niciun destin scriitoricesc nu seamănă cu un altul.

Sintagme precum „Scriitorul – creator de Cultură, martor al vremii sale“ etc. sunt prea puţin aplicabile scriitorului în viaţă, stimulând orgoliul. După dispariţia lui s-ar putea discuta, dar va fi prea târziu. Evident, el nu are şi nu poate avea statutul cuvenit în societate. Mai crud spus, se întâmplă să nu aibă niciun statut, să fie aproape un paria, în lipsa unei trambuline sociale pentru receptarea contribuţiei sale. Dacă, la nivel naţional, concepţia despre cultură s-ar schimba, aceasta ar putea constitui un remediu. Necumpărând cărţi, publicul nu susţine actul creator. Nu se poate deci trăi din scris (decât cu extrem de puţine excepţii) – un fenomen general în epoca noastră, preponderent axată pe tehnologie, nu numai la noi, ci şi în toată lumea. Doar că unele ţări au un sistem de burse şi rezidenţe bine pus la punct care sprijină scriitorii. Un scriitor nu e mai presus decât restul lumii, este însă un creator şi, în această postură, merită o atenţie deosebită, pentru simplul fapt că altfel nu se poate manifesta. A avut mereu şi are nevoie de unele condiţii: şi le făureşte uneori singur, alteori ajutat de soartă. Defectele enumerate (orgolios, vanitos etc.) sunt irelevante pentru condiţia sa, nu au nicio legătură cu scrisul. Contează numai dacă scrie opere valoroase. Psihologia sa umană e un aspect secundar şi ţine de autocontrol. Epuizat, scriitorul poate, într-adevăr, părea mai rău decât este în realitate.

Nu mă bântuie deloc spaima de ratare, iar o frază ori o pagină neizbutită nu-mi provoacă niciun fel de insomnii. Şi nici nu scriu avându-l în vedere pe viitorul cititor sau receptarea critică – nu fac diferenţă între mine, cititor şi critic. Mizez pe o fraternitate între aceste entităţi. Doar în cazul cărţilor mele de eseuri şi comentarii critice m-am sfătuit cu doi critici de prim rang, care mi-au dat sfaturi binevoitoare şi avizate (privitoare îndeosebi la organizarea materialului). Am ţinut, desigur, cont de ele. Am o deplină încredere în critici şi nicio clipă nu concep că ar fi în stare să nutrească faţă de mine vreun gând ascuns ori maliţios. I-am considerat mereu de bună intenţie. Rareori s-a întâmplat să nu mă înţeleagă pe deplin şi nu i-am învinuit. Îmi dau seama cât de greu e să transmiţi o cugetare personală, intimă. De răzbunare nu poate fi vorba. O, cred că sunt un om realmente fericit! Nu am căzut nicicând pradă unor atari ruminaţii. Scriitorii sunt familia mea.

În general, am opinii formate despre literatura multor confraţi şi mă bucur când apare o cronică pozitivă la cărţi pe care le apreciez şi eu. În linii mari, sunt la curent cu literatura română a zilei şi nu scriu pentru a fi răsplătită cu premii. Le socotesc necesare doar în măsura în care fac să circule cărţi şi idei. Am primit câteva şi, numai fiindcă mă întrebaţi, opinez că ar fi trebuit să fi dobândit mai multe, dar nu fac deloc caz de situaţie. Nu pot afirma că o carte a mea nu merita premiul, ci o alta din liste. Premiile primite, atâtea câte au fost, mi-au fost oferite dintr-o indubitabilă apreciere, deciziile exprimau opţiuni de ordin critic. Nu mi-a trecut prin minte să renunţ la scris.