a9
Dorul la Blaga, Cioran şi Noica
Giovanni Rotiroti
După cum bine se ştie, în Spaţiul mioritic, Blaga face distincţie între peisajul real şi orizontul spaţial inconştient. Cel dintâi, peisajul real, este plaiul – adică succesiunea fizică de dealuri şi văi – şi coincide cu orizontul geografic al conştiinţei. Al doilea, orizontul spaţial inconştient, este „infinitul ondulat”, pe care Blaga îl numeşte spaţiu mioritic.
Potrivit lui Blaga, în cultura română, orizontul spaţial inconştient pare să se identifice cu peisajul real, cu plaiul. În balada Mioriţa, scrie Blaga, „moartea pe plai e asimilată în tragica-i frumuseţe cu extazul nunţii”. Din această perspectivă, se poate afirma că în manifestările creativităţii populare cuvântul plai exprimă un fel de dorinţă nostalgică inefabilă, cu neputinţă de rostit – altfel spus, exprimă dorul. Şi că acest dor se manifestă prin „ondulaţia ritmică deal-vale, care străbate puternic […] toată poezia” românească.
În acelaşi eseu, Lucian Blaga susţine că termenul „dor” e intraductibil în alte limbi. Substantivul „dor” provine, probabil, din latinescul dolus, dolorem şi desemnează nucleul incandescent al dorinţei. Dor înseamnă durere, chin, zbucium, mâhnire, tristeţe, dar şi dorinţă care dă fiori, nostalgie. Dorul cuprinde în sine ideea de iubire (în sensul de dragoste), de pasiune, şi, în mod deosebit, de frământare sufletească. Iar aici mi se pare important să subliniem intensitatea expresiei frământare sufletească. O putem sesiza mai bine dacă ne gândim la sensul literal al verbului a „frământa”, cel de a pregăti aluatul – de pâine să zicem, oricum, un aluat obişnuit, din făină şi apă. Mâinile frământă energic aluatul, îl apasă, îl întorc pe toate părţile, îl „muncesc” fără să-i dea răgaz. Forţa acţiunii concrete se transferă şi asupra expresiei metaforice: sufletul e „frământat” aşa cum se frământă aluatul.
Să ne întoarcem acum la dor. Dorul s-ar apropia de italienescul duolo, care înseamnă „durere, jale” şi care figurează în vocabularul unor poeţi ca Dante, Petrarca sau Leopardi. Probabil Baudelaire l-ar exprima în franceză prin deuil, dar şi prin mélancolie sau angoisse, ori prin shakespearianul spleen. Toate limbile europene au memoria nostalgică a dorului: acedia, saudade, Sehnsucht, desengaño.
Pe de altă parte, nu trebuie uitat că legătura dintre nostalgia sau dorul de a te afla acasă şi depărtarea de ţinutul de baştină e ameninţată mereu de primejdia excesului. Acest exces îmbracă forma fanatismului idolatric al naţionalismului împins până la cultul pământului şi al sângelui, al cărui chip hidos s-a arătat în secolul trecut.
Dar să privim mai îndeaproape ce spune Blaga despre intraductibilitatea cuvântului „dor” în alte limbi europene. În primul rând, el observă că stările sufleteşti cântate cel mai frecvent de poezia populară sunt „dorul”, „jalea”, „urâtul”. Ele alcătuiesc substanţa unei mari părţi din creaţiile folclorice. Toate denumesc „stări sufleteşti româneşti” nuanţate. Starea de dor – spune Blaga – e „aşa de particulară şi aşa de mult împletită din nuanţe, încât de ea ţin până şi vocala şi consonantele însele ale cuvântului «dor»”. De aici şi imposibilitatea traducerii termenului în alte limbi. Blaga spune exact: „A traduce de pildă cuvântul «dor» prin «Sehnsucht» nu înseamnă a traduce, ci a circumscrie o neputinţă. Asemenea cuvinte nu «înseamnă» numai ceva, ci ele fac parte, prin chiar sonoritatea lor, din ceea ce ele înseamnă. Şi tot aşa e cazul stării «jale» şi al stării «urâtului»”.
Trecând la analiza dorului ca motiv liric, Blaga subliniază că „dorul nu e cântat prin intermediul obiectului spre care e orientat (iubita, casa, familia, peisajul); dorul e cântat pentru el însuşi, ca stare aproape fără obiect, ca stare al cărei obiect e oarecum retăcut sau numai discret atins”. Aşadar, dorul încetează să mai fie o stare sufletească subiectivă şi se transformă în obiect liric. Blaga numeşte această transformare „ipostazare” şi respinge termenul „personificare”. De ce îl respinge? Pentru că personificarea „nu redă procesul negrăit de fin ce are loc în sufletul popular”, spune el. Ipostazarea se deosebeşte considerabil de personificare atât în sine, cât şi prin efectele sale. Iată argumentul lui Blaga:
„Dorul e socotit când ca stare sufletească învârtoşată, ca o ipostazie, când ca o putere impersonală, care devastează şi subjugă, când ca o vrajă ce se mută, când ca o boală cosmică, ca un element invincibil al firii, ca un alter ego, ca o emanaţie materială-sufletească a individului. Cântăreţul tratează dorul în consecinţă: i se închină sau se luptă cu el, îl transmite sau îl primeşte, îl macină ca pe o materie, îl seamănă ca pe o plantă. Atâtea forme ale dorului nu prea pot fi subsumate categoriei «personificării». Dar toate suportă şi solicită epitetul ce l-am propus” – adică ipostaza. „Poporul ipostazează dorul”.
Procedeul ipostazării stărilor sufleteşti ca dorul, jalea, urâtul, continuă Blaga, „fereşte poezia populară de două grave neajunsuri”. Primul neajuns ar fi „efuziunile sentimentalismului”, care şi-ar face apariţia dacă poetul ar compune într-o stare sufletească subiectivă. Or, ipostaza obiectivează starea. Al doilea neajuns ar fi „personificarea” dorului, care ar duce la „ariditatea alegorismului”, ilustrată de poezia bizantină. Aşadar, ambele pericole sunt evitate prin „ipostazarea” stărilor sufleteşti, soluţia găsită de „naivitatea” populară şi „discreta cumpătare” proprie creaţiilor poporului român.
Lucian Blaga sugerează apoi posibilitatea analizării poeziei populare prin prisma „filosofiei existenţiale” – aşadar a încercării de a defini „specificitatea existenţei umane în mijlocul lumii”. Deşi menţionează că această perspectivă nu îl seduce, Blaga zăboveşte o clipă asupra filosofiei contemporane lui. Mai precis, asupra termenului de „îngrijorare”, „angoasă”, în care Heidegger vedea expresia ultimă a existenţei umane. Blaga pune viziunea heideggeriană pe seama atmosferei psihologice care domnea după război, dar se îndoieşte de „valabilitatea generală a definiţiei”. Din punctul său de vedere, pentru a formula o filosofie existenţială, un român ar putea foarte bine să „circumscrie aceeaşi substanţă prin termenul «dor». Dorul s-ar revela deci ca ipostază românească a «existenţei» umane […]. Dacă se ţine seama de omniprezenţa dorului în poezia noastră populară, s-ar putea aproape afirma că existenţa e pentru român «dor», aspiraţie trans-orizontică, existenţă care în întregime se scurge spre ceva”, scrie filosoful în Spaţiul mioritic publicată în 1936 (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, pp. 160-4). Altfel spus, pentru român existenţa nu este „spre moarte” sau „spre nimic”, ci „spre dor”.
Pentru a înţelege mai bine contextul heideggerian, citat explicit de Blaga, trebuie să facem referire la gândirea existenţialistă inaugurată de filosoful danez Søren Kierkegaard şi, îndeosebi, la conceptul de angoasă, pe care Blaga îl redă prin „îngrijorare”. Kierkegaard a introdus cuvântul „angoasă” (Angst) pentru a desemna condiţia omului în lume. Spre deosebire de frică, manifestată întotdeauna ca frică de ceva anume, angoasa nu trimite la nimic precis. Ea indică starea emoţională a existenţei umane nu ca realitate, ci ca posibilitate, în sensul că omul ajunge să fie ceea ce este în funcţie de alegerile pe care le face şi de posibilităţile pe care le realizează, pe care le concretizează. Omul e pândit în permanenţă de ameninţarea nimicului. Şi dat fiind că existenţa umană e deschisă spre viitor, angoasa e strâns legată de viitor. Angoasa îşi face apariţia dinaintea acelui orizont temporal în care existenţa poate fie să se realizeze concret, fie să nu se realizeze. Şi trecutul poate să ne provoace angoasă, în măsura în care ni se înfăţişează ca viitor – adică sub forma posibilităţii de a se repeta. Iar această posibilitate este iminentă în orice moment. După Kierkegaard, o culpă, o greşeală din trecut, dacă nu a trecut cu adevărat, generează angoasă. Angoasa atinge orice aspect care ţine de sfera posibilităţii. Este viermele nimicului care roade în inima existenţei.
După cum aminteşte chiar Blaga, Heidegger reluase în filosofia sa tema angoasei kierkegaardiene. Heidegger le recunoaşte stărilor sufleteşti un rol de prim ordin în deschiderea şi revelaţia lumii, le recunoaşte o valenţă ontologică. Aşadar, pe de o parte stările sufleteşti revelează fiinţa în totalitatea ei, iar pe de alta „ne ascund Nimicul pe care-l căutăm”. Pentru a lămuri cele spuse, voi cita un fragment din lucrarea lui Heidegger Ce este metafizica? (în limba română în traducerea realizată de Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, care îl redau pe Angst prin „teamă”): „Cînd vorbim despre teamă (Angst) nu avem în vedere acea temere destul de răspândită, care nu ţine în fond decât de un sentiment al fricii ce ne cuprinde atît de lesne. Teama este fundamental diferită de frică. Ne este frică întotdeauna de cutare sau cutare fiinţare bine determinată care ne ameninţă în cutare sau cutare privinţă bine determinată. «Frica de…[ceva anume]» se manifestă de asemenea de fiecare dată pentru ceva bine determinat. […] Când eşti cuprins de teamă […] toate lucrurile se scufundă într-un soi de indiferenţă, şi noi odată cu ele. Dar aceasta nu se petrece în sensul unei simple dispariţii, ci, în mişcarea lor de îndepărtare ca atare, ele se întorc către noi. Această mişcare de îndepărtare a fiinţării în întregul ei, care ne împresoară atunci când suntem cuprinşi de teamă, este cea care ne apasă. Niciun punct de sprijin nu mai rămîne. […] Teama revelă Nimicul. […] Omul însuşi adevereşte în chip nemijlocit – din clipa în care teama s-a retras – faptul că aceasta dezvăluie Nimicul. Cînd nu rămâne decât aducerea ei aminte şi cînd totul se preschimbă sub limpezimea acum dobîndită a privirii, trebuie să spunem: acel ceva de care ne-am temut şi pentru care ne-am temut a fost «de fapt» – nimic. Şi într-adevăr: Nimicul însuşi – ca atare – a fost prezent” (Ed. Politică, Bucureşti, 1988, pp. 40-42).
Să revenim acum la problema intraductibilităţii cuvântului „dor” enunţată de Blaga. Dar să o abordăm din perspectiva unui articol scris de Cioran în timpul războiului, mai precis în 1943, când se afla deja în exil la Paris. În acest scurt eseu despre „dor”, intitulat Le Dor ou la Nostalgie, gânditorul transilvănean scrie că dorul se numără printre acele cuvinte care nu sunt decât aluzii la indicibil, emanaţii palide ale unui acord misterios (E. M. Cioran, Les secrets de l’âme roumaine. Le „dor” ou la nostalgie, în Exercices négatifs, volum îngrijit de I. Astier, Gallimard, Paris, 2005, pp. 115-120.).
Pentru Cioran, „dor” – alături de cuvinte din alte limbi, ca Sehnsucht, yearning ori saudade – este o expresie a vagului. Dorul „exprimă toate indeterminările sentimentale ale unui suflet” şi „înseamnă nostalgie”. Totuşi, dorul nu se suprapune cu nostalgia, deoarece în limba franceză nostalgie e un termen prea limpede, prea clar. Nici comparaţia dintre dor şi Sehnsucht nu e pertinentă, întrucât Sehnsucht nu rezolvă tensiunea dintre Heimat şi infinit. „În timp ce Sehnsucht este mai degrabă o năzuinţă spre depărtare, dorul este o depăşire în depărtare”. Aşadar, te simţi pretutindeni prea departe. Indiferent unde te-ai afla, te simţi prea departe.
Dorul se conturează pe un fundal de suferinţă, străin de fericire. Dorul este confesiunea poetică a sufletului ce se caută pe sine însuşi. El dezvăluie un fel de tristeţe a pământului, o tristeţe care s-a strecurat şi s-a stratificat într-o asemenea măsură în sufletul românesc încât a ajuns să-l definească. Dorul, „cu sonoritatea sa condensată şi volatilă”, se leagă în primul rând de senzaţia că suntem „smulşi din pământ […], retezaţi de rădăcinile imediate”. Din cauza acestei „dezrădăcinări” ne dorim o „reintegrare în izvoarele originare, de dinaintea separării şi sfâşierii”. Dorul e senzaţia că eşti veşnic departe de locul pe care îl consideri „acasă”. E dorinţa de a te întoarce spre finit, spre imediat, de a cuceri ceea ce aveai înainte de a fi singur. E chemarea pământească şi maternă, fuga de depărtare. Cioran spune că sufletul parcă nu se mai simte „consubstanţial cu lumea” şi „atunci visează la tot ce a pierdut”.
Cioran vorbeşte despre dor ca despre o „virtualitate a eşecului”, „o nostalgie care se interiorizează prea mult”, care „se hrăneşte din sine şi pierde contactul cu viaţa”. Parcă toate forţele sufletului s-ar reuni cu scopul de a „elabora Vagul”. Dorul, conchide Cioran, este vitalitatea unui popor situată în indefinit. În el se exprimă instinctele care s-au „rătăcit în suflet” şi care şi-au uitat puterea. Această stare sufletească românească e înţeleasă, deci, ca o întârziere prelungită necontenit, o întârziere a cărei finalitate este evitarea oricărei forme de realizare concretă. „Românii au transformat nostalgia într-un substitut afectiv al răului metafizic.“
Vedem că această perspectivă a lui Cioran asupra dorului ia în calcul aportul filosofiei lui Kierkegaard şi Heidegger – aşadar chiar filosofia despre care Blaga spunea, în Trilogia culturii, că nu se simte sedus. Însă contrar lui Blaga, încă din Schimbarea la faţă a României Cioran afirma că Mioriţa constituie o rană deschisă a sufletului românesc, definind-o un blestem poetic şi naţional. Tot spre deosebire de Blaga, în Schimbarea la faţă Cioran va interpreta dorul în sens revoluţionar şi îi va transforma constelaţia semantică. Va încerca să-l facă să treacă dialectic de la „infinitul negativ la cel pozitiv” în perspectiva unui „eroism tragic”. După Cioran, dorul ar fi trebuit să devină creator al istoriei în România, nu să se limiteze la un sentiment al destinului pe care românii îl trăiesc ca oscilaţie perpetuă şi resemnată între fatalism şi încredere lipsită cu desăvârşire de orice exces.
Paginile lui Cioran despre „tainele sufletului românesc” îi erau bine cunoscute lui Constantin Noica. Intrând într-un fel de dialog cu ele, Noica îi imprimă ontologiei negative a dorului cioranian un nou avânt, un soi de relève sau de Aufhebung, însă o face recurgând la „virtuţile” proprii limbii române. Fapt deloc surprinzător, dacă ne gândim că preferinţa pentru calea filosofică a adevărului Fiinţei cuprins în limba română e un fel de „marcă stilistică” – dacă putem spune aşa – specifică filosofului de la Păltiniş. Gândirea lui Noica poate fi înţeleasă ca o dialectică a dorinţei ce scrutează stăruitor resursele neexplorate din cuvintele poeziei, mai cu seamă din poezia eminesciană.
Noica spune că anumite cuvinte româneşti dau „o sinteză specifică” născută prin contopire – nu prin compunere, aşa cum se întâmplă în alte limbi, de pildă în germană sau în greaca veche.
Pornind de la supoziţia că sufletul românesc e înclinat mai mult spre posibil decât spre real, Noica afirmă că limba română poate produce „miracole” tocmai datorită nerealizărilor posibilului – datorită posibilităţilor care nu ajung să se concretizeze. Un astfel de miracol al limbii române este şi cuvântul „dor”, care aparţine „zestrei intelectuale a comorilor limbii” şi culturii autohtone. Noica identifică în dor sentimentul particular al fiinţei ce pare să apese sufletul românesc cu puternica lui încărcătură afectivă şi emoţională.
În Cuvînt împreună despre rostirea românească, Noica pune dorul în legătură cu „exilul” şi cu rătăcirea, cu pribegia şi socoteşte că termenul are un caracter „de prototip” (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987, p. 206). Cuvântul „dor” este, scrie Noica, „alcătuire nealcătuită, un întreg fără părţi”. „Reprezintă o contopire, şi nu o compunere. S-a contopit în el durerea, de unde şi vine cuvântul, cu plăcerea, crescută din durere nu pricepi bine cum”. „Dacă un grec antic ar fi în situaţia de a traduce pe «dor», ar lua durere de o parte, plăcere de alta, şi ar spune: plăcere de durere”.
Noica menţionează că, pentru a exprima ceea ce indică „dorul” în limba română, germana recurge la compunere, procedeu întrebuinţat şi în greaca veche. Sehnsucht înseamnă, într-adevăr, dorinţă arzătoare, râvnă, însă şi nostalgie. După Noica, Sehnsucht ar deriva din Sucht – termen ce desemnează „patima” – în compunere cu verbul Sehnen („a simţi nostalgie, a năzui”). Termenul rezultat exprimă deci „patima de năzuire”. Filosoful român mai semnalează şi posibilitatea de a-l înţelege pe Sucht ca provenit din verbul suchen, „a căuta”, caz în care „se obţine în cuvântul german: căutare de negăsire”.
Conform lui Noica, cuvintele „bune, pline” din limba română – printre care şi „dor” – s-au născut „din cea neispitită nuntă”. Aşadar, sunt cuvinte ce exprimă spaţiul creaţiei, al operei, al construirii, al evocării.
Noica vorbeşte chiar despre o „zonă de dor”, o zonă în numele căreia cuvântul însuşi face apel, cheamă, aproape poruncitor, pretinzând grijă, cerând o ascultare sau o cercetare mai profundă. Pornind de la ideile formulate de Blaga, Noica dă o nouă configuraţie interpretativă cuvântului „dor”, referindu-se la orizontul pe care-l pot deschide anumite cuvinte în virtutea câmpului semantic care le înconjoară.
Majoritatea cuvintelor au câmpuri semantice simple, uşor de identificat. Însă „cele câteva cuvinte care fac aurul limbilor” sunt înconjurate de un câmp, de o zonă unde este „loc pentru o înţelegere mai intimă” – aşadar o înţelegere care nu se epuizează nici măcar dacă am dori să-i „risipim magia”. „Zona de dor” este, deci, „această margine din jurul cuvîntului”, câmpul care înconjoară cuvântul. Iar Noica o numeşte „zonă de dor” „pentru că funcţia dorului se dovedeşte cu adevărat sugestivă pentru o asemenea lume a începuturilor”, după cum spune chiar el.
În ce fel? Să ascultăm explicaţia lui Noica:
„[…] într-un sens, fiecare cuvânt e o durere […]. Dacă lucrurile acestea ar putea avea un sens dincolo de planul afectiv, este vorba de durerea de-a nu putea spune ceva fără rest, durerea cuvîntului de-a fi şi de-a nu fi cuvînt adevărat. Dar, ca şi la cuvântul «dor», unde apărea pe nesimţite plăcerea în durere, ceva în lipsa aceasta de identitate desăvîrşită a cuvîntului îi dă fascinaţia.
Şi atunci, stai în faţa cuvintelor, cum stai în faţa dorului, să te întrebi: este bună nedeterminarea aceasta? S-o sporim? Sau să-i risipim magia? – S-o risipim fără grijă: magia ei nu se curmă. Căci noi înşine, ca oameni, suntem fiinţe purtătoare de orizont, ştiutoare şi neştiutoare, sigure dar tare aproximative, un fel de «Introducere la dor», aşadar, cum sînt cuvintele româneşti de care amintirăm.“
Prin urmare, dorul este un dar (doron în greacă), unul din darurile care se numără printre minunile limbii române. El stabileşte orizontul şi sensul întrebării. Întrebarea izvorâtă din „zona de dor” este, în fond, dorinţa gândirii care transformă starea lucrurilor în posibilitate pură, reactivând glasurile lăuntrice ale trecutului – iar aceste glasuri îşi şoptesc secretul nostalgic în limbă. Fiind insaţiabilă prin însăşi natura ei, această nostalgie palpită, pulsează la nesfârşit de-a lungul timpului.
Noi, oamenii, suntem – asemenea cuvintelor – „introducere la dor”. În ochii lui Noica, a fi „introducere la dor” înseamnă a restitui întrebării înţelepciunea posibilului, fără a nimici, fără a refuza, ci dimpotrivă, lăsându-ne fiinţa deschisă în faţa propriei întrebări. Dorul ca întrebare permanent în act pare să-i educe pe oameni cu privire la problema plăcerii şi a durerii. Le aminteşte oamenilor că sunt vorbitori şi muritori. Iar prin faptul că-i face să asculte un glas impulsionat de dorinţă, le redă o făgăduinţă indefinită şi vagă pentru viitor.
„Introducerea la dor” este concepţia lui Noica despre intuiţia impulsionată de dorinţă, despre experienţa adevărului care ia asupra sa, la nivel uman, precaritatea originară a Fiinţei şi care, în acelaşi timp, alimentează întrebarea şi posibilitatea însăşi a rostirii ca sarcină fundamentală şi mereu evazivă a filosofării.
Aşadar, Noica ne aduce în faţa unei experienţe decisive, aproape imposibil de rostit, prin care atingem limitele limbajului. Intrăm „în sau înspre” locul destinal unde limbajul se sfârşeşte. Iar acest loc nu este nici indicibilul, nici reprezentarea imposibilă a morţii, a lumii sau a adevărului. Dimpotrivă, intrăm „în sau înspre” locul de unde izvorăşte evenimentul însuşi al întrebării – care constituie cifrul oricărei gândiri poetizante.
Acest loc este co-apartenenţa originară a fiinţei şi nefiinţei, a prezenţei şi absenţei, a apariţiei şi a învăluirii. Datorită acestei co-apartenenţe, tot ce ajunge la prezenţă se înfăţişează totodată şi ca locul unei amânări, al unei dislocări, al unei relansări a cuvântului în calitate de cauză şi de efect al dorului – iar aici vorbim de cauză şi efect impulsionate de dorinţă. Acest eveniment din limbaj – pe care Noica îl înţelege ca promisiune destinală a limbii – izvorăşte din actul neîncetat al întrebării. Iar întrebarea neîncetată – simţită sub forma dorului – activează într-un mod uimitor cercul absenţei. Un cerc deloc nebunesc sau tautologic. Dimpotrivă, el revelează însăşi pasiunea actului întrebării în faptul că îşi este cauză şi, totodată, efect. Pentru Noica, aşadar, dorul e o dorinţă de absolut a cărei taină nupţială – cea care face posibil imposibilul – se celebrează în expresia a fi întru.
Contrar lui Noica, Cioran va rămâne fidel toată viaţa coordonatei nihiliste a dorului. Pentru el, datorită statutului singular şi absolut al rostirii poetice eminesciene, dorul corespunde condiţiei mai „originare” – tragic existenţiale – a „nimicului valah”, un nimic înrădăcinat foarte adânc. Un nimic în care se afirmă ruptura originară dintre cunoaşterea filosofică şi obiectul cu neputinţă de atins al dorinţei, al dorului, pe care poezia lui Eminescu pare să-l posede tainic înăuntrul ei.
În lumina celor spuse, cred că n-aş putea găsi încheiere mai potrivită decât lectura poeziei lui Eminescu Mai am un singur dor.
Mai am un singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.
Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Doar toamna glas să dea
Frunzişului veşted.
Pe când cu zgomot cad
Isvoarele-ntr-una,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupră-mi teiul sfânt,
Să-şi scuture creanga.
Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prietini,
O să-mi zâmbească iar.
Va geme de patemi
Al mării aspru cânt…
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mi.