a8

Scrisoare către un prieten şi înapoi către ţară

(fragment)

de Ruxandra Cesereanu

şopteşte-mi pe chat cum mai eşti în timp ce ţara se duce de râpă!

îţi aminteşti cum Dumnezeu îl întreabă pe Hristos, într-una din evangheliile imposibile,

dacă i-a vestit pe cei adormiţi?

ţara e ca o jupuitură acum,

dar dincolo de piele nu se mai vede carnea, ci doar un drapel găurit

care miroase a vechi şi bătrân.

tu eşti captiv în oasele tale craniene iar ţara stă lângă noi ca un căţel părăsit.

depresia personală şi depresia de ţară sunt nişte azilante

în poarta casei, pe o bancă, sub un cireş jerpelit,

în vreme ce pe drum trec camioane şi autobuze prăfuite,

pe geamurile lor un copil călător a scris cu arătătorul

mami te iubesc tati mi-e dor de tine.

depresia de ţară se poate preschimba oricând în depresie personală,

deci i-ai vestit pe cei adormiţi aşa cum scrie într-o evanghelie interzisă?

sau ţara noastră e chiar substanţa

din care somnul cleios îşi confecţionează notele muzicale?

nu e nevoie de erotism ca să scrii o poezie patriotică

aşa cum nu e nevoie de o faţadă ca să dărâmi un zid de gelatină.

misionarii ne salută prin mailuri în numele lui Iisus, din toate colţurile pământului,

ca să ne preschimbăm în slujitori vestiţi,

dar numai dacă izbutim să spargem puşculiţele ascunse în gânduri.

din stradă, ţara se vede uşoară ca fulgul în iarna cu miros de plăcintă.

să-ţi povestesc acum o scenă dintr-o duminică printre blocuri.

un porumbel cu chips în clonţ, dintr-o pungă spartă,

botinele murdare ale unei fete în drum spre biserică

şi un automobil care claxonează fiindcă o bătrână trece prea încet strada.

peste drum, un magazin cu haine second-hand de care stau lipiţi cerşetorii-copii,

cu câte o crenguţă de vâsc pusă peste căciulă.

farmacia e deschisă şi-n ziua oficială de odihnă,

oamenii-s viermişori bolnavi mai toată viaţa lor.

poliţiştii stau la troiţa de lemn a celor morţi în decembrie 89,

tabla e arsă de la afumătura rugăciunilor  şi va fi arsă ani întregi de-acum înainte.

vin vărsat în butelii de plastic pentru săracii din cartierul Mănăştur,

jumătăţi tăiate de coca cola şi resturi de covrigi sfărâmaţi pe jos,

asta e rapsodia română de-acum, slujitori ai Domnului!

şi iată cum depresia personală se face portal pentru depresia de ţară

în vremurile în care femei oficiale se coafează ca nişte cratiţe,

iar bărbaţii au încă miros rău de cal.

regretul celor mahmuri dis-de-dimineaţă e acelaşi:

chefuitorii s-au dus, nu mai sunt taxiuri, nici trăsuri.

asta e rapsodia română dintre blocuri,

dar noi vom zidi o fântână în Samaria,

iar apa va fi iute ca să ne ardă gâtlejurile în grădinile cu mutanţi.

noi vom zidi o fântână în Samaria cu vrejuri din stâncă,

fiindcă poeţii sunt înaintemergători ai îndurării.

şi iată cum şoapta mea s-a făcut verset,

şi iată cum depresia colectivă între oasele craniene ale ţării

a devenit depresia noastră personală,

în vreme ce rapsodia română e o fetiţă handicapată în scaunul cu rotile.