a6

Oamenii Unirii

Irina Petraş

Centenarul Marii Uniri este deja şi va fi în continuare prilej de readucere în atenţia publică a unor figuri, evenimente, documente istorice importante pentru statura noastră identitară. Chiar dacă lipseşte, din nefericire, un proiect coerent şi necontroversat la nivel naţional, aceste cărţi ale Unirii îl vor suplini în mare măsură. Număr aici volume precum Istoria Transilvaniei (Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan), ba chiar şi Transilvania din cuvinte, antologia editată de Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor. Sunt cărţi care vorbesc, pe tonuri şi din perspective diverse, despre „încercarea“ de a fi român. Folosesc termenul în mai multele sensuri prezente în dicţionare – dificultate, verificare, experienţă, tentativă, osteneală, sforţare, silinţă, strădanie, străduinţă, impas, necaz, nevoie, suferinţă, chin, durere, pătimire, muncă, povară, primejdie – şi nu uit latinescul cĭrcare, a căuta şi a ocoli, trimiţând la cerc ca aspiraţie spre aşezare în limite fireşti, unire şi adăpostire. Mai ales pentru românii ardeleni, condiţia de român a fost una mereu pusă la încercare, hăituită. Autohtonia absolută (cum o numea Ştefan J. Fay: „Sub oraşul nostru Alba Iulia se află beciurile cetăţii romane Apulum, sub temeliile ei cetatea de piatră şi lemn a dacilor, iar sub ea suprapusele aşezări ancestrale, care pătrund până la epoca de piatră!“) nu i-a ferit de marginalizare şi opresiune. Românismul şi patriotismul au fost mereu socotite îndrăzneli meritând aspre condamnări. Cum am mai spus-o şi altădată, miraculoşii ani interbelici au fost prea puţini şi prea neîndemânatici pentru o aşezare, iar internaţionalismul proletar nu le-a venit nicidecum în ajutor. Naţionalisme mai aspre, dar mereu mai abile în a-şi rosti diplomatic revendicările/drepturile au transformat naţionalismul românesc, pe nesimţite, în aberaţie (neapărat „comunistă“), în desuetă atitudine neconformă cu europenizarea şi cu globalizarea, în instrument utilizat în căutare de argument electoral. Anul 1989 aducea libertatea, dar nu şi libera, ferma asumare a identităţii. Dimpotrivă, a lăsat loc „ruşinii de a fi român“, a stârnit nesăbuite puneri la zid ale unor mari personalităţi ale culturii române. Societatea românească trece printr-o stranie şi prea lungă criză identitară. Stranie, căci greu reperabilă în doze atât de acute şi de a-tipice la vreun alt neam. Naţional şi patrioticsunt, la noi, în continuare, cuvinte de ocolit atunci când nu le ataci cu superioritate, în răspăr cu tot ce se întâmplă azi în lume. Nici măcar limba română nu rămâne neatinsă în acest proces de autosubminare identitară.

Pe acest fundal, Anul Centenarului încearcă o îndreptare a lucrurilor. O redefinire a încercatei (dinăuntru şi din afară!) condiţii de român. Editorial, lucrurile promit să fie înalte şi consistente, chiar dacă nu vor fi toate de aceeaşi înălţime şi consistenţă.

Mircea Popa, neobositul, pasionatul istoric literar, a coordonat un volum al Despărţământului Cluj al Astrei, ASTRA şi Marea Unire (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2017; Colectivul de redacţie: Mircea Popa, Vasile Lechinţan, Vasile Tutula, Maria Vaida). Prima secţiune a volumului, Temeiurile Unirii, pune împreună texte despre identitatea naţională, despre continuitate şi unitate semnate de D.D. Roşca („…filosofic vorbind, naţiunea ca atare nu e valoare numai graţie simplului fapt că există. Existenţa ei se justifică prin valorile de cultură pe care ea le face posibile […] Naţiunea îşi găseşte justificare de existenţă nu ca produs mai mult sau mai puţin trecător al naturii, ci ca vehicul şi cadru potrivit şi durabil pentru viaţa spiritului, pentru cultură“ – text citit la Radio în 27 ianuarie 1943), Constantin Daicoviciu, Ion Moga, Emil Petrovici, Romulus Vuia, Victor Jinga, Gh.I. Brătianu, N. Iorga, Ion Lupaş, Victor Papilian, D. Stăniloae. Secţiunile următoare – Documentele Marii Uniri. Făuritorii, Epopeea Marii Uniri – act de dreptate istorică, Astra şi Marea Unire, Clujul şi Marea Unire – adaugă substanţă acestui proiect gândit ca unul din seria necesarelor evenimente editoriale dedicate Centenarului. Serie în care Mircea Popa se înscrie îndată el însuşi, aducând în faţa cititorilor încă un volum: Avanposturi ale Marii Uniri (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, 398 pagini). Cartea evocă figuri ale celor care, străini sau români, s-au alăturat luptei românilor ardeleni pentru emanciparea „din chingile unei stăpâniri milenare“. Mai întâi, Roberto Fava, „ziaristul italian care a relatat de la faţa locului modul în care s-a desfăşurat la Cluj procesul memorandiştilor“. Procesul Memorandului, care s-a judecat în 1894 la Cluj, în sala Redutei (azi Muzeul Etnografic), a fost urmărit de cancelariile statelor europene, „s-au ridicat voci acuzatoare la adresa regimului anacronic, de tip feudal din Transilvania, s-au scris proteste, s-au organizat marşuri şi întruniri de simpatie, s-au exprimat numeroase adeziuni“. Roberto Fava notează, consternat: „Românul e considerat din partea compatrioţilor săi maghiari ca unul care n-are nici un drept personal ori politic“; şi, cu trimitere la „vasta închisoare pentru naţionalităţi“, cum descria Delavrancea Ungaria, „Eu cred că nici o definiţie n-ar putea să zugrăvească mai bine acel focar de agitaţiuni, unde trăiesc sub hegemonia maghiară şi sunt sălbatec reprimate în dezvoltarea lor popoare foarte deosebite care sunt români, nemţi, slovaci, ruteni, croaţi şi sârbi“. Apoi, Seaton-Watson (Scotus Viator), „cel mai strălucit analist european al stării de naţionalitate în Europa timpului său“. Istoricul britanic – „un nume de legendă“ în descrierea lui Lucian Blaga – a vizitat România şi s-a întâlnit cu personalităţi importante (Ionel Brătianu, Take Ionescu, N. Iorga, Aurel C. Popovici, Ioan Slavici, Sextil Puşcariu, O. Goga etc.). Despre românii din Transilvania va spune într-un interviu: „Mi se par mai puţin pesimişti românii din Transilvania şi cu mai multă încredere în ei şi în viitorul neamului; pe când, dimpotrivă, cei din regat sunt mai pesimişti, mai timizi în chestiunile care privesc interesele neamului lor. Şi, în această ordine de idei, vă pot confirma că românii din Transilvania au convingerea că în lupta lor de emancipare nu trebuie să conteze pe un sprijin al românilor de aici“. Au parte de prezentări detaliate slovacii Milan Hodža şi Urban Vajansky, cehul Urban Jarnik, „cel care a îngrijit cu devoţiune ostaşi români aflaţi în spitalele din Praga“, Ludovic Mocsáry („corbul alb“ al maghiarimii, singurul, după spusele lui Iosif Vulcan, „carele [a fost] capabil a se înălţa deasupra netoleranţei şovinistice“) şi Oszkár Jászi, apoi slovacul Milan Hodža, dar şi primarul Vienei, Carol Lueger, şi marele scriitor norvegian Bjørnstjerne Bjørnson. Laureatul premiului Nobel este un luptător pentru drepturile naţiunii sale (Georg Brandes scria: „Când se rosteşte numele său parcă s-ar desfăşura stindardul Norvegiei“), atent şi la situaţia altor popoare asuprite. Într-un interviu acordat ziarului „Leipziger Abendzeitung“, Bjørnson se întreba: „Ce pretenţiuni sunt acestea din partea ungurilor ca să aducă în întreaga Ungarie limba lor la dominaţiune?! Aceasta înlesneşte numai incultura“.

Dintre români, Vasile Goldiş, teoretician al Partidului Naţional Român, pentru care „solidaritatea naţională“ este „cea mai de căpetenie condiţie a reuşitei luptelor noastre naţionale“. Poporul român, scrie Goldiş, „stă aci, şi nu stă ca un popor cucerit, menit stingerii de pe faţa pământului; căci dacă ţara a putut fi cucerită, n-a fost şi naţia noastră. Ea stă şi astăzi, după optsprezece veacuri, plină de dorul şi de puterea de a trăi, pe care originea sa daco-latină i le-a sădit în sufletu-i nepieritor“; „Cultura este astăzi arma cea mai puternică a popoarelor şi în cât un popor se arată mai apt şi mai accesibil pentru cultură, cu atât mai multe cuvinte are la o existenţă valoroasă în concertul celorlalte popoare“. Au parte de prezentări atente Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Miron Cristea, Nicolae Ivan, bucovineanul Ion I. Nistor, basarabeanul Alexei Mateevici.

O carte utilă, cu informaţii însemnate scoase din nou la lumina zilei. Mircea Popa reţine şi o descriere a Transilvaniei datorată lui Roberto Fava. O transcriu în loc de încheiere: „Stranie ţară Transilvania! Ea se deosebeşte de toate celelalte ţări din Europa şi încetul cu încetul le reaminteşte pe toate. Veţi găsi natura septentrională pe munţii înalţi acoperiţi cu păduri şi la câteva ceasuri de mers verdea câmpie bogată în vegetaţie de cereale, în vii, în vesele livezi, care te îmbată de miros sub razele calde ale soarelui şi-ţi dă iluziunea de a te afla într-un loc de la miază-zi al Europei.“