a20

Ivan Brull

Ivan Brull (València, 1978) este inginer, poet, compozitor şi cântăreţ catalan. A publicat trei volume de poezie şi două CD-uri cu muzica pe propriile versuri. A tradus din engleză Earthly Spring a poetului Peter Balakian, publicând o scurtă biografie a lui în revista „Characters“ unde este frecvent prezent ca publicist.

Xavier Montoliu Pauli: Eşti un poet răbdător, nu te-ai grăbit să publici, poate fiindcă eşti un mare cititor de poezie. Când ai început, de fapt, să scrii? Cum decurge relaţia ta cu poezia?

Ivan Brull: Înţeleg tot mai puţin relaţia mea cu poezia. Am început să scriu de mic, dar atunci citeam mai mult proză. Am fost (încă sunt) un mare cititor de proză. Şi de poezie, evident, dar tot ce ţine de poezie depăşeşte, cred, la mine pasiunea literară. Totdeauna am văzut în poezie o dimensiune străină artei, foarte legată de absoluturile şi relativele conştiinţelor noastre, locul unde, poate, se rezolvă sensul vieţii. Poezia îţi permite să-ţi spui totul şi din toate unghiurile. Asta o face un drum posibil şi demn, fiindcă mă implică total.

Pe de altă parte, nu ştiu dacă sunt un poet răbdător. Presupun că depinde de mulţi factori, dar nu e ceva care să mă preocupe.

X.M.P.: Ai studiat ingineria chimică la Universitatea Politehnică din València. Acolo ai organizat un atelier de poezie, „Vers“, nu? Cum a mers proiectul?

I.B.: A mers bine. Nu era prima oară când la Politehnica din València exista un asemenea curs. L-am luat în serios, dar şi cu rezerve, fiindcă ideea mea despre poezie nu încăpea în niciun program. Voiam nu atât să transmit cunoştinţe, cât să comunic pasiunea mea pentru poezie. Cred că studenţii au înţeles şi au fost foarte receptivi. Unii dintre ei îmi sunt acum prieteni, au publicat şi au câştigat premii importante.

Pe de altă parte, am reuşit să facem din curs o materie facultativă pentru întreaga comunitate universitară. Oricum, o societate care a surghiunit unitatea cunoaşterii în favoarea pragmatismului capitalului poate privi cu surprindere prezenţa poeziei într-o universitate politehnică. Este o panoramă tristă, care trebuie schimbată încet-încet, spre a nu pierde din vedere larga dimensiune a umanităţii şi necesitatea de a lega toate astea.

Din cauza crizei economice, a rămas încă de realizat un alt proiect la a cărui construcţie la Universitatea Politehnică voiam să ajut: instituirea unei burse internaţionale pentru poeţii rezidenţi. Cred că este ceva interesant şi foarte puţin frecvent în Europa, care vrea să fie nucleul cultural al planetei. Poate în viitor lucrurile se vor schimba.

X.M.P.: Ai publicat până acum trei cărţi: Incantaţii (2010), Călăuza rătăciţilor (2010), Despre unicorn (2015), din care sunt selectate poemele traduse acum în română, dar este în curs de apariţie un al patrulea volum. Pe ce căi mergi în acesta?

I.B.: Noua plachetă, Scara griurilor, mizează mai mult pe formă şi pe ironie. Este mai complexă, mai provocatoare, mai inteligibilă şi cu o unitate surprinzătoare, pe care n-o bănuiam. Într-un fel, urmez drumul început cu Incantaţii.Sunt 50 de poeme care recapitulează activitatea mea poetică din ultimii trei ani.

X.M.P.: Îmbini poezia cu compoziţia şi interpretarea muzicală. În 2015, ai editat prima ta lucrare discografică, Schimbarea îngerilor, urmată, în 2017, de o a doua, Proprietăţi medicinale. Cum ţi-ai prezenta muzica publicului român şi unde începe scrisul poeziei şi al muzicii, dacă există graniţe între ele?

I.B.: Compunerea unui cântec, chiar trist, se naşte dintr-o bucurie intimă, profundă. Aş spune că muzica presupune întotdeauna o victorie anterioară, o lipsă de conştiinţă a eşecului sau chiar impulsul vital, de neoprit, de a merge înainte cu recunoştinţă, în pofida răutăţilor. În plus, o parte a mesajului cântecelor este muzica şi asta influenţează forma şi mijloacele pe care le poţi folosi.

Când scriu poezie, am o atitudine diferită; de fapt, pentru mine cele două nu au nicio legătură. Poezia este încercarea de a mă construi distrugând secretele sau lăcaşurile simbolurilor.

X.M.P.: Să vorbim acum despre reperele tale literare şi muzicale: care îţi sunt autorii de căpătâi? Şi faţă de cine te simţi dator în creaţia ta?

I.B.: Nu ştiu să răspund la această întrebare. Îmi plac poeţii care se oferă cu sinceritate, fără rezerve. Îmi place adevărul, iar adevărul este întotdeauna greu de spus, căci, chiar dacă perspectiva este simplă, trebuie străbătute multe drumuri, multe locuri, spre a nu o pierde din vedere sau spre a fi o perspectivă interesantă, utilă, energică. Se întâmplă uneori să ajungem la adevăruri care nu sunt ale noastre, dar trebuie rostite şi ele, fiindcă aşa se experimentează şi se trăiesc, căci sunt fapte.

Primele mele lecturi au fost doi maeştri, César Vallejo şi Jorge Manrique. De atunci am citit nediscriminat şi presupun că toţi poeţii mi-au lăsat câte ceva. Şi unii prozatori: e multă poezie în Proust, în Joyce, în Pynchon. Dar cred că sunt un om simplu şi foarte puţin mitoman. În general, pot spune că admir frumuseţea în lucrurile pe care nu le-aş face niciodată. Admiraţia nu îmi dă nicio dorinţă de imitaţie, dimpotrivă, mi se pare fascinantă frumuseţea căilor pe n-o să le străbat niciodată.

Dar aş vrea să-i amintesc aici pe Omar Khayyam, Rimbaud, M. Tsvetaieva, Basho, Rumi, Hölderlin, Szymborska, Brodsky, Kavafis, Amikhai.

X.M.P.: Ai vorbit, nu o dată, despre interesul tău pentru autori de origine română, ca Paul Celan şi Oskar Pastior, două figuri de primă mărime ale literaturii sec. 20. Ce anume te atrage la ei?

I.B.: Nu de mult, am parcurs din nou opera lui Celan, căci trebuia să prezint la Universitatea din València o conferinţă a lui Arnau Pons (poet şi traducător al lui Celan) despre el. Este, fără îndoială, un poet importantisim, cu un radicalism extraordinar, care ne duce dincolo de limitele limbajului. Frumuseţea lui Celan vine din tratarea minţii umane ca o realitate non-individuală. Este primul poet care o face sistematic. Trebuie ţinut seama că nu întreaga minte umană este lingvistică, şi poezia nu poate ignora asta. Mai complicaţi sunt interpreţii lui sau cititorii cu prejudecăţi. Cartea Roşie a lui Jung, de exemplu, nu ar fi nimic dacă o explicăm.

Cazul lui Pastior este, pe undeva, similar. Am cumpărat câteva cărţi la Baltimore, în 2012. L-am citit în engleză, dar m-a sedus imediat. Este un alt autor care înţelege falimentul mecanismului comunicării. Comunicarea nu este suficientă. Cuvântul care nu se reîntemeiază va fi mereu sclavul voinţei, nu va ieşi niciodată din dialectica stăpânului şi sclavului. Mişcarea constă, evident, în a găsi ce poate fi aprioric şi fundaţional în cuvânt, totdeauna obişnuit să scrie actele alegerilor noastre. Opţiunea lui Pastior este demnă şi, uneori, splendidă.

Prezentare şi interviu realizate
de Xavier Montoliu Pauli